Un moment în timp

 Dacă ar fi să mă pot întoarce în timp pentru a shimba cursul vieții mele, n-ar fi la 18 ani sau 20, sau 28, sau 34(cam astea au fost în timp "momentele" mele), ar fi cam pe la 14 ani. Nu e nepărat cea mai frumoasă etapă din viața mea, dar cu siguranță a fost perioada cu cele mai multe decizii pe care a trebuit să le iau. A fost răscrucea de drumuri cea mai provocatoare,  la care, în orice direcție aș fi luat-o, sunt curioasă azi unde m-ar fi dus fiecare dintre ele. Despre celelalte nu mi-am pus întrebări. Adică nu țin neapărat să aflu. Le-am acceptat ca făcând parte din proces și mă bucur că alegerile făcute m-au adus în locul în care sunt astăzi. Nu vreau să știu ce ar fi fost dacă aș fi ales altceva.

Nu pentru că aș fi fost tânără și aveam cu siguranță mai multă energie, ci pentru că știu/simt că de acolo a pornit totul. Acolo e pupitrul cu toate butoanele de care aveam nevoie pentru a controla traficul.  Firește, atunci începe adolescența, definirea personalității, relațiile interumane sunt mai intense. Corect, ăla este începutul multora. E comun, e banal, dar tocmai de aceea. Acolo se putea schimba ceva radical, deplin. Pentru fiecare dintre ceilalți ani mi-aș dori să mai rămână ceva din mine de la acel moment, să mai păstrez o frunză, un om. La 14 ani, nu. N-aș  avea nici un regret dacă m-aș fi uitat prima oară în dreapta și nu în stânga.

Sunt deplin conștientă că în orice direcție aș fi luat-o, aș fi străbătut un drum forestier similar cu cel pe care chiar l-am parcurs, avînd uneori încălțări neadecvate și poate aș fi ajuns la momentul "azi" în care m-aș fi întrebat același lucru. Tocmai asta e frumusețea, tot despre acea perioadă  m-aș fi întrebat. 

Momentul vostru care ar fi?  
P.S. Filmulețul nu e relevant, dar de la el mi-a venit ideea.:)

Întrebare

Am văzut un film, nu știu cum se cheamă, nu știu pe ce program, oricum, nimic remarcabil. Singura replică care mi-a plăcut, m-a și pus pe gânduri: tu, cea de la 10 ani, ai fi mândră de tine, cea de acum?  Pfuuu, trebuie să admit că nu. Dar nici nu știu unde aș mai putea schimba, ca să da.

Dulcele somn

Am citit o postare care m-a amuzat teribil și mi-a stârnit o mulțime de amintiri care mai de care mai hilare. Mi-a adus aminte de locurile publice în care am adormit. De fel, îmi place să dorm mult. Diminețile de vacanțe și mai târziu concediile, îmi incepeau pe la 10.30-11, dar de când cu Gogo, pace să mai dorm. Dar cu toate astea, culmea, nu mai adorm pe oriunde. Bine, nici nu prea mai am pe unde, sunt într-o continuă alertă. Mai visez uneori, în mașină, cu ochii deschiși și mă mai sperie câte un motociclist sau un claxon disperat, dar atât.

În schimb, de-a lungul existenței mele, am bifat câteva locuri ciudate, declarate de alții chiar imposibile. Recunosc, toate pe un fond de oboseală extremă.

Am dormit somn bun în sala de cinema, la Războiul Stelelor-Răzbunarea Sith, aproape tot filmul, deși îl așteptasem ca pe pâinea caldă. L-am revăzut acasă, în caz că mă mai apuca somnul. Surpriză, nu.

Pe o boxă in Kristal Club. Era un zgomot și un fum, că-l tăia-i cu cuțitul si vibra 'mneai sub mine cu toți decibelii din dotare, dar măcar era cald, iar mie mi s-a parut propice. De precizat, muzica era trance, venise nu mai știu ce DJ. A mixat bine omul, cred.

Pe motocicletă, locul din spate, evident. Era chopper, nu de viteză. Mă bătea soarele-n cască, mă țineam strâns de omul meu atent la drum, era o după amiază frumoasă de primăvară și...m-a luat visul. Cam după o jumătate de oră m-am trezit la o curbă. M-am cam speriat. N-am mai repetat figura.

În mașină, la drum lung, e la ordinea zilei, dar recordul absolut l-am deținut într-o vacanță în drum spre Praga, când am adormit pe autostradă spre Pitești și m-am mai trezit la unguri. Nu eu conduceam. 

Și ultima, dar nu foarte interesantă, la birou când eram însărcinată. Eram în luna a opta, imensă și obosită. Nu pot spune chiar că am dormit, nu de alta dar făceau colegii prea mult zgomot.

De atunci, dacă dorm cinci ore pe noapte, e mult.

Listă, listă, unde ești?

Aveam o mulțime de întâmplări de povestit zilele trecute. Îmi zumzăiau în cap și își doreau să fie așezate în ordine pentru a nu fi uitate.  Dar am preferat să bolesc și să văd zeci de filme, sau să dorm și între timp gândurile nu mi s-au mai părut interesante sau de actualitate și ca să fiu sinceră, parțial le-am uitat. Sunt din ce in ce mai obosită, chiar epuizată. Mă uit la mine și nu mă mai recunosc.

Ideea e că nu-mi place anul ăsta și pace. Da, era o schimbare, da, îl știam că va fi greu, dar atât de urât, de boțit, de bolnav, de rău, de parșiv și de nefericit, chiar nu-l bănuiam vreodată. După fiecare intâmplare nefericită, după fiecare om rău pe care-l descopăr, după fiecare situație fără precedent în viața mea, îmi zic că e doar o încercare, că o fi de bine, că o conta undeva, cândva. Că experimentez. Dar mai dă-l dracului de experiment, că nu-mi place. Nu sunt genul. Nu vreau. Îmi place de mine și de viața mea așa: senină ca o dimineață de vară, calmă, limpede, fără neprevăzut, cu oameni frumoși, cu simțul umorului și buni, cu lucruri anticipate si fără surprize. Sau dac-or fi, să fie măcar plăcute, nu la fiecare colț de situație, să-ți dea câte un pumn în față, de-ți ia trei luni să-ți revii. 

Chiar s-a pus soarta cu ochii pe mine așa de tare, că nu se lasă până nu mă face alta? Chiar n-am făcut nimic bine și trebuie să mi se dea câte o lecție pentru tot ce fac? Habar n-am și ciudă mi-e că n-am să aflu.

Așa că, anule care vii, o să am o listă scurtă pentru tine.  În ultima vreme am observat că spun/scriu ceva și se înțelege altceva.

Vreau ca Gogo să fie sănătos, fără bronșite, faringite, laringite, conjunctivite, enterocolite și altele al căror nume nici nu le mai știu (până și medicii le-au încadrat la "virale, dar nu știm de care").  

Toată familia să fie să-nă-toa-să tun. 

Și să se miște ceva si pe lista mea. Aia din aprilie pe care am pus-o bine și pe care n-o mai găsesc, și nici nu mai știu ce scria în ea, dar sunt convinsă că nici măcar o situație din cele întâmplate în decursul acestui an.

Ai auzit anule care vii și toți anii de după tine? S-o transmiteți din generație în generație, că poate uit la anul să mai cer.

Am obosit, mi-e somn, mi-e dor și mă doare. 

Cordelina, bat-o vina!

Acum 8-10 ani cand bateam muntii in lung si-n lat cu rucsacul in spate, pe carari neumblate si agatata de cate un colt de stanca, as fi urat din tot sufletul activitatile ingradite in asa zisele "parc aventura". Cum sa te cateri pe niste lemne si sa-ti dai drumul in gol precum Tarzan pe-o sfoara? La ce-ti foloseste sa atarni pe-o plasa la doi-trei metri deasupra pamantului ca un paianjen debusolat? Cum sa faci o "tiroliana" intre doi copaci chinuiti? Pentru ce? Ia uite natura cate iti poate oferi, cate poti trai pe viu? La capatul unui urcus istovitor, cu ochii bulbucati si lac de apa te poti bucura macar de peisaje superbe si de linistea muntelui, dar asa, la ce-ti trebuie surogate?

Ce-i drept, compar mere cu pere,  dar sa-mi fie iertata ignoranta,  la mine-n vocabular nu-s alte cuvinte care sa defineasca acest tip de activitate. Nu mai frecventez nici macar salile de sport, ci doar bazine de inot cu apa primitoare.

Zilele trecute am participat la un team building cu buget redus, intr-un chiar asemenea parc. Habar n-aveam ca la 30 km de Bucuresti, intre trei copaci si doua balarii, cu o cordelina si niste carabiniere, ai putea sa-ti ocupi timpul aproape o zi intreaga si sa vii de acolo frant si multumit, de parca ai fi urcat de cinci ori Piatra Craiului. Ma rog, nu chiar de cinci ori, chiar si o data, la conditia mea fizica de acum.

 Am plecat dimineata cu groaza-n suflet ca o sa descalific echipe, ca o sa fiu coada "clasei" si o sa ma plictisesc de moarte. Ca sa fie treaba treaba, mai si bausem cu o noapte inainte pana-n creierii diminetii prin cluburile bucurestene. Daca-i bal, balci sa fie! Dupa doar trei ore de somn si inca cu alcool in sange plecam in marea aventura, la ora aia vazuta doar ca marea plictiseala si-o zi ratata.

Dar am avut surpriza sa-mi placa si mai mult decat atat, sa-mi doresc sa ajung si la Brasov, unde am aflat de curand ca mai exista unul - "mai trainic si mai frumos" - favorizat de relief, care clar iti da amintiri de neuitat si carcei sanatosi in muschi.

Ma enervez ca pornesc cu cate o preconceptie in brate si-o tin strans pana imi pocneste in fata. Ca nu pot sa fiu deschisa la nou si sa am rabdare sa vad ce-mi poate dezvalui. Ca poate e bine. Ca poate-mi place. Si-am tras pentru prima oara-n viata cu arcul si-am nimerit aproape de fiecare data, mai sa dau fuga la Decathlon sa-mi cumpar arc, si sageti, si tinta.

Acum sunt paralizata de febra musculara, cu nurofenul la nas si 10 asprine deja inghitie, ca deh, ieri n-au fost chiar 30 de grade, dar multumita ca pana la urma am acceptat surpriza si chiar mi-a placut.

Of, cand am sa ma-nvat minte?  Of, ma fac si eu mare?

Oglinda

Când ne-am mutat in apartament primul obiect de decor pe care mi l-am dorit a fost o oglindă. Un obiect mai mult funcțional totuși, incercam eu să conving audiența. Necăjită că tot timpul a trebuit să mă văd pe bucăți și să mă pun in cele mai sucite poziții pentru a mă zări in oglinzile de prin casele pe unde m-am preumblat, de data asta am zis: mare să fie. Doi metri inălțime și cât s-o putea lățime.  Ne-am dus la magazinul de geamuri, am luat-o mare, am cărat-o vreo trei stații de autobuz, dar pe jos, că nu incăpea niciunde, am urcat-o patru etaje și-am vârît-o cu grijă in casă. Am măsurat, am dat găuri, am potrivit, am strâns cu grijă șuruburile, am constatat că peretele e cu denivelări, am slăbit șuruburile, se bălăngănea ciudat oglinda, am mai strâns nițel și la ultimul șurub, ultima strânsoare, crac, prrr sau ce onomatopee o fi pentru o oglindă crăpată. Pfuu, ce dandana. Ce ne facem? O aruncăm. Bine, bine, dar aduce ghinion, mai luăm alta? Daaaa, am răspuns cu inverșunare. Desfacem oglinda, o cărăm cu grijă, de data asta și cu liftul, că se facuseră trei mai mititele, mergem inapoi la magazinul de geamuri, comandăm altă oglindă, o cărăm inapoi, o potrivim pe vechile găuri, strângem șuruburile, il lăsăm pe ăla buclucaș mai slab așa, plâng o noapte, mai povestesc ici și colo de pățanie, ascult terifiată povești cu și despre ghinioane, nu mi se intâmplă nimic grav in viitorul apropiat (a se citi o lună, două), uit de pățanie și-mi văd de viața mea. 

Cu câteva zile in urmă am avut o revelație; au trecut șapte ani de când s-a spart oglinda. Gata, am scăpat de ghinion. Dar anul ăsta parcă s-a răzbunat, iar cea mai recentă intâmplare e deja din ciclul "de la vecini".

Vineri (anul de grație 2011), Gogo bântuia fără rost din cameră in cameră, eu imi vedeam de treburi liniștită, afară era frig și-n casă bătea vântul. 
"Mama, am sosete ude." "Cum ai reușit?" "Singul." Incântată de răspuns, nu mă duce capul să verific unde le-a udat, doar il schimb.  Mai trec zece minute. "Mama, ia uiteeee, am soseteeee udeeee." "Și totuși, unde le uzi așa rău?" "In domniton." "Seriooos? Ai vărsat tu apă?""Nu, mama, pouă, pouă." Neincrezătoare, mă duc să verific. 

De cum am intrat in dormitor, am descoperit repede sursa de apă a lui Gogo, pen' c-am simțit-o la picioare. Era ca-n peșteră. Apa curgea șiroaie pe pereți. Pe trei dintre ei.

I-am bănuit imediat pe vecinii de deasupra. Tot ei ne-au inundat și baia acum vreo  patru ani și din câte mi-aduc aminte, s-a lăsat cu o mare gaură-n tavan, că ni s-a tras de la sifon. Al lor. Iar acum doi ani,  domnul s-a găsit să-și curețe ceva foarte uleios cu un diluant in balconul meu. El s-a jurat că a făcut treaba asta in al lui, dar cum nu-i funcționa scurgerea, i-am admirat isprava pe geamurile mele si pe niste rufe tocmai puse la uscat.

De data asta, după ce că ne-au inundat, nici nu erau acasă, na. A mai plouat vreo oră, spre incântarea lui Gogo si disperarea mea, dar datorită administratorului de bloc, s-a oprit. Dăduseră drumul la apă in calorifere, iar vecinului i se spărsese tocmai atunci unul.  Era plecat de vreo săptămână și apa băltise o vreme la el, apoi a luat-o la vale, că se plictisise singură in casă. El cică n-are prea mari pagube, s-a scurs până la ultima picatură la noi. 

Eh, nu vecinul imi poartă ghinion, că nu era el lîngă mine când am lovit mașina nou-nouță de-un autobuz ce stătea regulamentar in stație și nici când mi-au fisurat o coastă la nașterea lui Gogo. Unde mai pui că nu era nici la reanimare când m-au lăsat madamele asistente fără anestezic o noapte intreagă. Si nici când, si nici când...

Gata, s-a terminat, acum că am conștientizat. 

Na-ți-o ție, dă-mi-o mie

N-am scris o vreme pentru că n-am avut chef apoi, n-am mai avut timp, pe urmă, am fost supărată, iar în final bolnavă. Nici că mi-a trecut boala, că m-am supărat iar și la sfîrșit m-am ales din nou c-o leapșă. Am luat-o din zbor (mulțumesc Greta). 
Aș face orice numai să nu mai fiu bolnavă și supărată. Boala a fost cea mai rea viroză pe care a avut-o Gogo în viața lui și eu în a mea. A trebuit să ajungem împreună, s-o facem amândoi odată și să ne treacă separat. Încă nu ne-a trecut și ne ține de trei săptămâni, în ciuda faptului că unul din noi a fost pe antibiotic. Ghici care?
Iar supărarea e a mea. Nu scriu despre ea, tocmai pentru că nu merită să rămână pentru eternitate. 
Ce spuneam? Ah, leapșa. La început mi s-a părut simplă și am răspuns cu cuvintele mele. Am lăsat-o la dospit și am recitit-o la supărare, cu gândul să-mi treacă. Nțțțț. Am refăcut-o pe alocuri cu cuvintele altora. Dar îmi plac citatele.  Eu le-am ales. Am trișat, na.

Iubesc - "Leul este cea mai pasională zodie. Relația cu un Leu este o nebunie de sentimente dintre cele mai variate. Leii nu iubesc de două ori la fel: sunt imprevizibili și pasionali."  Mda, îhî, știi calul lui Vasile? Cam așa, numai că e-n dungi.

Cresc – pe Gogo, o dracena, o yuka și un păianjen pe balcon. Doar păianjenul și yuka-s pe balcon, Gogo are cameră în interior. Păianjenului îi stric căsuța periodic, dar uneori am coșmaruri cum că vine să se răzbune.

Păcătuiesc – la dulciuri, maică, la dulciuri.

Citesc - în ultima vreme, cărți de psihologie educațională. Întodeauna ajung să le studiez după ce Gogo trece de etapa despre care mă informez și nu pot decât să constat cu năduf, "da, dom'le, au dreptate!".

Cred – că or să vină vremuri mai bune și la noi în bătătură. 

Mimez – că nu-mi pasă.

Visez - la o grădină a mea cu liliac și magnolii. A, da, și cale.

Cer - să fiu lăsată să mă dau cu capul de pragul de sus, pentru a înțelege singură unde-i ăla de jos.

Frumos - un câmp de lavandă.

Deștept - "Un om deștept rezolvă problema, unul și mai deștept o evită" (Albert Enstein)

Femeile - "Când trei femei discută, se numește conversație. După ce una dintre ele pleacă se numește bârfă."

Sex vs Dragoste - două mâncăruri diferite, care bine ar fi să se consume la aceeași masă.

Detaliile - firul de la ciorap dus când te aștepți mai puțin și pe care, culmea, îl vede toată lumea.

Istoria - "De la istorie învățăm că nu învățăm nimic din istorie." (George Bernard Shaw) 
Tentația - "Secretul fericirii constă în a ceda tentațiilor." (Oscar Wilde).

Greșesc - gândind că fiecare om își vede de viața lui fără a se uita în curtea vecinului.

Durerea – atunci când  Gogo se lovește și plânge cu lacrimi de crocodil. 

Suferința - ceva ce am testat pe propria-mi piele și am ajuns la concluzia că doare.

Singurătatea – atunci când ai timp să vezi un film cap-coadă.

Ce contează –râsul lui Gogo.

Viața  - "Este o tragedie atunci când e privită în prim-plan şi o comedie când o priveşti în plan larg."(Charlie Chaplin)

Zână, Fairy's ia să vă văd. Luați-o și voi, așa, pentru amuzament.

Leapșa

Na, că am primit și-o leapșă. În mod normal n-aș fi dat buzna s-o onorez, dar e de la o Zână pe care nu o pot refuza.

Trebuie sa parcurg câțiva pași:

   1. Să caut in al patrulea folder, a patra poză. Care folder?  Sunt zeci și amestecate. Noroc că laptop-ul meu e mai organizat decât mine, așa că a trebuit să intru în programul de văzut poze și le-am găsit așezate după date, alea câte le mai am. Am pierdut multe, foarte multe, iar astea care mi-au mai rămas le păstrez cu sfințenie, ca pe sfintele moaște, chiar dacă sunt de-a valma si nu sunt numai eu în ele.  Deja am făcut o superstiție, dacă le aranjez si le organizez, sigur le pierd.  Întâmplarea face ca în a patra să fiu doar eu. 

Eram în Viena, într-un imens magazin de accesorii moto căutându-mi, oare ce? Dăăhhh. Era cu mult înainte de "Era lui Gogo".

  2. Să răspund la câteva întrebări:

1. Zi-mi ceva despre tine. Păi, sa mă leg tot de poză și să spun, că dacă aș fi știut să merg pe bicicletă, aș fi dat de carnet pentru motocicletă fără să stau pe gânduri. Așa, am mai cugetat de două ori și chiar am ajuns la concluzia că e periculos.

  2. Porecle. Acum ar fi una autoproclamată, Habarnam.

  3. O melodie tristă, una perfectă și trei care îți plac mult.

Hă, hă, păi mă chinui de mult să fac un top al tuturor muzicilor mele de suflet, triste și mai puțin triste, și nu l-am dovedit nici până în ziua de azi și ca să nu se suprapună cu melodiile pe care le-am mai postat aici, aleg altele. Mereu vor fi altele. Sunt atât de multe.

O melodie tristă: Tears in Heaven-Eric Clapton

Una perfectă: You Belong to Me-Bob Dylan

Trei care-mi plac mult:

  The Secret Garden- Bruce Springsteen 

   The Doors - Light My Fire

   Elton John - I Want Love 

  4. Acum n-am animal de casă, deși mi-aș mai dori un câine. Am trăit pe lângă doi în lunga mea existență, dar n-au fost chiar ai mei. 

  5. Serialul meu TV s-ar numi, fără-ndoială, "Toate mi se-ntâmplă numai mie".  Firește, nu e un titlu original, nici n-am pretenția că aș fi inventat roata, dar, cu siguranță, este cel mai potrivit.

  6. Primul citat care-mi vine la gură, ar fi: "O glumă este un lucru foarte serios" Winston Churchill

  7. Desenul animat preferat din copilărie. Sandy Bell și de mult ce mi-a plăcut, am pierdut fix ultimul episod. Vai, vai, ce tristețe! 

  8. Nu-mi place înghețata.

  9. Deși nu arăt a Miruna, mi-ar plăcea să mă numesc așa.

 10. Banc: "La un spital de nebuni, un pacient trăgea după el o sfoară. Un doctor îl vede și, curios, îl întreabă:

- De ce tragi, Marine, sfoara aia după tine?

- Păi dacă o împing, se îndoaie."

Mă opresc aici. Nu am alți patru oameni pe care să-i provoc și să nu fi fost provocați deja. Piua!

Scurta patanie a unor pierde-vara

Totul a inceput de la cateva poze artistice dintr-un loc frumos.  O luna-ntr-o furculita, o fata-ntr-un lan de maci, o apa mare zambind lunii. Si a incoltit o idee, si-am pus o mie de intrebari, si-am aflat un raspuns. Ma duc, mi-am zis si trei zile mai tarziu ne faceam bagajul, incarcam Gogul sanatos in masina si pe aici ti-e soseaua. Zi de vara, pana-n al patrulea sat, facand stanga dupa statuie. Uitasem cat de bine mi-e la drum lung prin tara. Iti arunci gandurile peste lanurile de grau si au timp sa te ajunga din urma, atunci cand mergi monoton in spatele unui TIR sau al unei carute neaose. 

Se preconiza o minivacanta de vis, cu mancare buna si cu privit in zare, peste Dunarea cea mare. N-am gasit maci, dar am avut parte de multe visine, inclusiv pe haine si de oameni foarte primitori. N-as mai fi plecat. Imi doream sa raman acolo, pierduta printre ierburi. Nu cred ca m-ar fi observat cineva. Toti pareau ca au un scop bine definit in viata, inclusiv cateii. Si eu as fi trait fericita pana la adanci batraneti, intr-o dulce uitare data de-un vin bun. Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea mea. 

Asta daca n-ar fi fost si Gogo in poveste. Personaj legendar si datator de subiecte tari. Cum am ajuns, s-a-nfipt intr-un morman de nisip. Bun, ma gandeam, o sa-l tina ocupat. As, da de unde, il tot tragea Dunarea-n jos. Si mergea cu-o viteza direct proportionala cu vantul cel rau, cu palaria-i mereu rostogolindu-se, precum Goe din alta poveste. Oboseste repede, ne-am zis, in continuare optimisti. A obosit, dar el la oboseala face urat si nu mancase inca. Nici n-a mai mancat, dar nici de dormit n-am avut parte. Doar de plansete.  Va ramane un mister motivul, dar nici vecinii de camera n-aveau nici o vina. Si cred ca nici bulgarii de peste Dunare. O sa luam cina mai devreme, am hotarat linistiti. Si-am luat-o noi, ca Gogo pornise de mult la explorat interioare si nici un lucrusor mai de Doamne-ajuta nu putea tine piept furiilor dezlantuite de copil rasfatat. Cu nervii in punga si cu sarmaua-n gat, am constatat ca are febra si asta a pus capac si bagajele in masina. Si dusi am fost, mai pe-nserat. Pe drumul de intoarcere am avut parte de muci, si febra, si tuse multa. E greu cu Gogo-n deplasare, am constatat.

Se zice ca

Gogo nu refuza niciodata mancarea.  

Gogo primeste "repetir" la felul doi.  

Gogo i-a zapacit pe toti de cat vorbeste.  

Gogo a rapus sentimental bucatareasa si una dintre doamnele ce stau cu el.  

Gogo doarme bine la pranz. 

Gogo va ajunge la Iepurasi pe motiv ca stie destule.  

Gogo a invins!

Altfel decat ieri

Pa, miau-miau(jucaria preferata). Pa, mama.

Pa, pui.

Pa, piu.

.......

Ce-ai mancat azi?

Zofle.

Nu inteleg.

Zofteeeee.

Sote?

Nu,nu,nu,nu.

In meniu, la pranz, scria clar, sufleu. 

Din aceeasi sursa: soziota(suzeta), vadidin(Vladimir), pananen (paianjen), Miky Maios(Mouse), gagac(gandac),cacan(ciocan), dadanu(dragonul), buninene (bulinele), tesisi(tenisi), oliota(ruleta) si daca mai inteleg, mai traduc.

Inima-i la locul ei, gandurile-s bune, Gogo doarme dus. 

La omu' prost nici boii nu trag

Da, stiu ca omul era sarac si prostia nu durea, dar asa gandesc ca sta situatia acum. Stramb. Ultimele zile parca ne-am rasucit intr-o centrifuga si am ramas rotindu-ne, in virtutea inertiei. Lucrurile s-au precipitat. N-am avut putere sa scriu ce se intampla, de fapt, am refuzat  sa ma gandesc la ce se intampla. Cum am ajuns in cateva zile cu capul umflat, buza sparta, diaree, rotula lovita, cosmaruri si depresie? Of, simplu. Eu imi insusesc rotula si depresia, restul ii revin lui Gogo. 

I-am spart capul lui Gogo si i-am umflat buza. Cine? Eu. Cum? Cu usa? De ce? De proasta si din disperare. El plangea de-o parte si eu simteam cum albesc de cealalta. Am facut contuzie la rotula de cat am lovit. Nu stiu prin ce minune am indepartat un drug de fier dintr-o incuietoare proasta. Dar am platit scump. O vizita pana-n creierii noptii la Grigore Alexandrescu si o radiografie. O contuzie craniana si o buza sparta. Pentru Gogo viata are gust de betadina, pentru mine de lacrimi si remuscari. 

Dar asta vine peste o diaree, pornita iar peste noapte, cum ni se intampla numai noua. Fara gradinita. Cu bunici socati de cat s-a schimbat copilul. Si un copil de nerecunoscut, facand crize de nervi, plangand isteric o ora, chemandu-ma. 
A reusit usor sa se strice la burta, avand in vedere ca de-o saptamana mananca numai biscuiti. Cica digestivi, pompos denumiti in meniul gradinitei. 
Intr-o zi, cand il asteptam pe Gogo sa fie schimbat si sa mi-l iau acasa, imi pica ochii pe-un lighean de plastic, ce zacea pe-un scaun in soare, plin pe jumatate cu niste biscuiti. Pareau a fi genul de "casa", luati vrac dintr-un supermarket. Tocmai ce avusesera gustarea de dupa amiaza. Aia erau "digestivii". 

Am banuit si-un iaurt ratacit din frigiderul propriu, chiar mancarea favorita a lui Gogo in ultima saptamana. Refuza orice alta mancare. 

Ordinea intamplarilor este haotica si tot asa imi simt si gandurile. N-am concluzie si n-am solutie. Ne vindecam. Trebuie sa mergem iar la gradinita. 
A, da si are cosmaruri. Ce i se intampla in ele, nu pot decat sa banui, avand in vedere ca ma striga cu o disperare cu care nu m-a mai strigat niciodata.

Saga continua

Azi ne-am trezit veseli si-am plecat tot asa. Am ajuns doar cu-n camion in brate. L-am uitat intr-o camera. La un up-date de situatie, camionul era singurul care popula gradinita, restul erau in curte in afara camerelor de luat vederi, evident.

Gogo a plans, a mancat, cica a si dormit un pic, nu se stie daca s-a mai jucat.  Eu l-am gasit trist pe marginea gropii cu nisip, pe post de galetusa pentru un alt copil mai vechi in bransa. A plecat fara nici o urma de regret. Am reintrat in normal dupa ce am iesit pe poarta gradinitei. 

Are somnul agitat si plange in somn. Nu stiu daca mai am putere sa-l duc si maine.

Suntem mari. Oare?

 Moment istoric, ora 8.55, ziua 23 mai, anul 2011

Buna ziua, am adus copilul la gradinita. 

Toate gentile astea sunt ale lui?

Da, de ce? I-am adus de toate.

Dar un tricou cu maneca scurta are?

Pfuuu, am uitat. 

Dar bepanthene are?

Nici. Dar i-am adus prosoape, paturica, jucaria preferata, o tona de pampersi, haine de schimb inutile si multe masinute, sa fie printre ale lui, dupa cum mi-ati solicitat.

Aha, lasati, ca ne descurcam. 

Unde sa le pun?

Le luam noi. Spuse, tarandu-le de zor pe scari.

Va dam un programel cu ajutorul caruia il vizionati cand mananca, se joaca, dar nu afara si nu cand doarme.

Eu ce fac acum?

Plecati acasa. Alo, luati-va si emotiile. Si nu uitati sa veniti sa ridicati copilul. 

Si sufletul?

Recomandam sa nu-l tineti la gura.

Gogo a mancat, s-a jucat, a bulversat grupa de Iepurasi(drept urmare o sa ajunga la Buburuze), a mancat, a dormit, a plans si a plans. Jucaria preferata si consumabilele au ramas. Restul mi s-au pus in brate la plecare. 

N-am uitat sa merg sa-l iau. Ba inca mi-am scrantit ochii pe imaginile in direct de la gradinita minunata. Am reusit sa-mi instalez programul la 12 si o vreme n-am vazut nimic, pe motiv ca erau afara sau la somn. In schimb, am vazut cum o fetita a colorat cu rabdare pret de doua ore. Aveam impresia ca ramaseseram doar noi doua pe lume. Ea acolo colorand de zor si eu aici, lacrimand tot asa. Si Gogo plangand in afara camerelor de luat vederi.

Maine cum va fi? Of!

Ea, suzeta

Eh, alta viata cu Gogo-n batatura. Si soarele s-a oprit sa rada la noi, iar daca n-o face el, o facem noi. Am ras, am ras, pan-am dat-o-n plans. Si-am plans neintrerupt doua ore, daca nu trei, caci cine mai plange cu ochii pe ceas in ziua de azi? El de dorul ei. Eu de durerea lui. Si uite asa va fi toata viata. 

Azi e despre o suzeta. Fir-ar ea sa fie! Si ce-am vrut sa ia calea gunoiului, si ce-am mai pus-o bine si ce-am mai cedat. Na. Si ce-o s-o mai luam de la capat. Zi de vara, pan-om dovedi-o. Si da, stiu ce zice si la carte. Si mai stiu ca noua nu ne-a iesit asa. Cica o s-o lase singur. Cum ar fi? Acum o rontaie fericit. Prea fericit.

Telefonico telegrafic

Buna, ce faci? Sper ca nu esti pe acelasi sezlong pe care te-am lasat si ieri, ca intre timp a inceput sa ploua. Sau poate la tine nu ploua. E o primavara cum ar trebui sa fie. Poate nici nu va mai exista primavara. Dar atunci va trebui sa-mi spui cum de ti-a inflorit magnolia.

Trebuie sa-ti povestesc neaparat ceva, iar tu la randul tau sa-i spui lui Gogo. Se va bucura mult. Astept sa-ti iei o cafea!

M-am trezit dimineata trista. Nu ma culcasem asa. Si eram atat de trista, incat imi venea sa-mi acopar ochii cu mainile si sa ma bag sub un covor de frunze. Frunze n-am gasit, dar m-am impiedicat de-o masinuta verde-galbena. M-a durut si brusc m-am hotarat sa fac ceva. Am pus mana pe telefon si am vorbit cu Gogo.

Era foarte ocupat. Trebuia sa convinga o bunica sa fie scos in ploaie si l-am prins intr-o clipa de ragaz, atunci cand era schimbat. Ha, ha, de pampersi. Mi-a spus foarte serios si un pic in graba ca plo, pic, pic, alta apa, titiu, pac, bobo, Andu, lalia, mov, vede, osu, Mico, nenea bos.

Varianta lunga ar fi urmatoarea: "Nu pot sa ies afara pentru ca ploua si este foarte multa apa. Pentru ca nu pot sa ma duc cu tricicleta in parc, ma uit cu Sandu la desene animate si vad o lalea mov.  Intre timp, ma mai joc si cu joculetul cu buline verzi si rosii. A si a fost Nico pe aici."

Mare pisicher, Gogo asta!

Vedea-m-as!

Peste 20 de ani o sa am fix 56 de ani neimpliniti. Peste 20 de ani, daca o sa traiesc si sunt sigura ca da, n-are rost sa iau in calcul si cealalta varianta, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti, ma vizualizez fara griji, de exemplu, stand intr-un hamac, intr-o gradina superba si neaparat la umbra unui nuc. A cui si  unde e gradina? Nu ma intereseaza, dar vad ca este foarte mare si are straturi multe de lacramioare, frezii si cale. Mai sunt si alte flori, dar din pozitia in care stau vad doar ca se pierd in zare. Multa forsitia si o magnolie. A, da, sunt doua. Pe-a doua n-am vazut-o din cauza tufei de liliac, dar aud ca latra un caine. Are voce de golden retriever. 

Si parca ma vad citind scrisori. Ale cui? Ale mele de acum catre mine de atunci. Stiu ca am multe altele de facut, dar mi-au picat in mana si ma simt bine cu mine de atunci, adica de-acum. 
Fantastic, strumfistic si califragilistic!

Cumintenie

Din nou un weekend prelungit. Yupiii, bucurie maxima. Cred ca am inceput sa apreciez lucrurile simple. De exemplu, o zi de vineri. Sunt multe intr-un an, dar pe astea de pe anul asta, pana acum, mi le-am facut placute, s-or fi intamplat placute, cine mai stie? Inainte nu erau asa, ca ajungeam, de dragul lor, sa-mi botez copilul, Vineri, ca pe amicul lui Robinson Crusoe.

Am inceput-o dis de dimineata, sa-mi ajunga, ca si asa se termina repede, ca fiecare lucru bun, de altfel. Cu Gogo in preajma, evident. N-am mai iesit de mult "in lume" impreuna si-am zis sa incepem cu ceva usor. O vizita la farmacie. Desi am constatat ca echivaleaza cu o iesire la muzeu, ca-s asa multe potiuni la vedere si-asa de scumpe, ca nu-ti prea permiti sa atingi exponatele. Iar incercarea suprema e sa mergi si cu copilul printre rafturi. Si n-am fost la una, am fost la cinci, ca singura pasta de dinti pe care o mananca Gogo (da, am zis bine, e pe post de desert), abia ce se terminase la noi. In toate farmaciile pe-o raza de-un kilometru in cartier s-a ridicat din umeri, dar pentru ca Gogo a facut frumos la public, m-am ales cu un vraf de mostre de creme, sampoane si alte produse cosmetice, ca la un moment dat le-am pierdut numarul. M-am gandit, maine mergem si-n piata. Am nevoie de spanac.

Nu s-a cerut in brate, m-a luat de mana ori de cate ori l-am rugat, n-a rasturnat nimic de pe rafturi, a salutat la plecare, ca la venire nu stie si a fost exagerat de cuminte. 

La pranz a dormit somnul cel mai lung din ultima vreme, tocmai cand ma grabeam la intalnire cu-o Zana. Si nu orice Zana si nu oriunde. Chiar la castel. Acolo se intampla zilnic o poveste frumoasa, personajele fiind lucrusoare fascinante care prind viata in mainile Zanei, catei cuminti si-o aparitie, ca o boare, de-si zice Vrajitoare.

Dupa ce-am pus rabdarea Zanoletei la incercare, cu asteptatul si nimeritul, a urmat razboiul nervilor cu joaca prin birou si tinutul ocupat, sa nu se plictiseasca/planga Gogo. Recunosc ca am avut ceva emotii. Si-a pus la bataie, draga de Zana, toate exponatele, pufoseniile, plus catelul din dotare, drept pentru care am batut un timp record de vizita. Asa ceva nu s-a mai intalnit in toata viata de Gogo.

Clar, in castelul de Zana esti zen. Am dat iama si in coltul cu frumuseti confectionate din praf de stele si mi-am insusit un inel de Arabela.

Am plecat de acolo incantati, multumiti ca n-am stricat prea multe si-am promis ca ne revedem cat de curand.

In drum spre casa ne-am oprit sa ne luam cozonacii. Buni ii face Maria. Cofetaria. Si acolo alt timp de asteptare, acelasi Gogo cuminte. Un singur lucru l-a nemultumit. Suzeta unui copilut. Nu concepea ca mai are si altcineva asa ceva.

Acasa a mancat singur, s-a jucat singur, dar a adormit cu mama lui. Mama prima.

Bravo Gogo, esti mare!  97 cm.

Soare

A fost un weekend agitat. Cum iese soarele, cum prindem cu totii o miscare browniana si misunam neincetat prin toate parcurile. Ne-am facut veacul la locul de joaca. In special cu mult nisip. Unde? Pana si in pampers. Cum? Mister neelucidat. 

Tricicleta a fost din nou vedeta in detrimentul calutobalansoarului, care a zacut trist intr-un colt de casa. Dar castigatoarea a platit scump,  aproape ca si-a dat obstescul sfarsit pe una din aleile parcului. M-am straduit s-o resuscitez, dar fara rezultate notabile. 

Pe zi ce trece Gogo prinde curaj si escaladeaza din ce in ce mai sigur, chiar singur, toate constructiile create special pentru copii. Scari, poduri de sfoara suspendate, tunele, tobogane. Locuri in care el ajunge cu usurinta si din care eu cu greu m-as mai sustrage. Nu de alta, dar la inceputuri, cand abia pasea si insista sa mergem pe acolo, greu mi-a mai fost sa ma tin dupa el. Daca urcam eu, trebuiau sa coboare patru copii. Caraghioase si inutile mi se pareau in trecut. Periculoase mi se par acum. Tentante i se par lui.

Pe seara, printr-o intamplare nefericita, Gogo a descoperit popcorn-ul. Adio brocoli. 

Astazi, incurajati de-un soare frumusel, am stat ca soparlele in Gradina Icoanei. Frumos. Un parc linistit, cu cateva locuri mici de joaca, alei bine ingrijite si multi rahati de caini. Asta am constatat dupa ce Gogo a manjit un intreg pasaj de trecere dintre doua constructii mai sus amintite. Pot spune ca azi am lucrat la spatii verzi, sau printre spatii, ca a trebuit sa curat cumva rusinea.

Pe seara, Gogo facut pachet a plecat in minipensiune la bunici. In scurtul rastimp in care l-am asteptat pe tati cu un rest de bagaj uitat pe-un colt de cuier (este locul meu preferat de a uita lucrurile), Gogo a reusit sa rupa toate panselutele puse cu truda de maini inca inghetate de o primavara rautacioasa, sa manance pamant, sa se ude din cap pana-n picioare si sa pronunte bors in stilul propriu. Acela al inghititului de litere. 

In asteptarea lui Gogo, ascult muzica. Mai ascund o melodie in buzunarul stang. Sa fie. 

The Big Pink-Dominos

Imperfecta

 Nu sunt o fiinta perfecta. Nici nu tind sa fiu. Ma consider normala, plictisitor de fireasca, cu o existenta liniara.

De cateva zile, sa tot fie vreo doua saptamani, ma invart printre ganduri si ma cert cu mine pe diverse teme existentiale. Ba ca traiesc degeaba. Ba ca nu stiu ce sa fac cu viata mea. Ba ca nu sunt o mama buna, poate o fiica sau o sotie.  Ba ca sunt egoista, da-mi place, zau. M-am gandit sa ma inveselesc nitel. Cu un cantecel. 

Meredith Brooks-Bitch

"do" ani

Azi a fost o zi importanta pentru tara. Cu aceasta ocazie chiar si copacii au inflorit, pasarile au ciripit, iarba a-nverzit si ploaia a stat.

Daca nu pentru tara, pentru mine sigur. A fost ziua lui Gogo. El nu a realizat prea bine ce i s-a intamplat. A fost pentru scurta vreme nedumerit, apoi multumit, iar in final, de-a dreptul plictisit de multitudinea de jucarii primite. 

Desi am exersat o saptamana pe tema "cum te cheama si cati ani ai?", azi a reiesit ca-l cheama aes si are do ani.

La multi ani, puiule de om! Eu am sa-mi aduc aminte de ziua asta si-am sa ti-o povestesc si tie. 
Everybody Wants to be a Cat

Muzici

Nu vreau sa fac topuri. Ma incapatanez, pentru ca ma cunosc. Sunt uneori atat de nehotarata si sucita, incat sigur or sa arate cam ca cele de la VH1. Kilometrice.

Il pornesti de dimineata, de la numarul 100, te iei cu treaba, in timp ce ei ajung pe la 90, pleci de acasa si cand te intorci, abia au ajuns pe la melodia 15. Te gandesti ca de-abia de-acum devine interesant, ca vin alea mai misto, mai asculti vreo 5 si dai ca-ti incepe filmul. Care era nr. 1? Si pe cine mai intereseaza?

De cateva saptamani descopar muzici si-mi plac asa de mult,  incat le-as canta mereu si i-as obliga pe toti sa le asculte, ca apoi sa le fredonam impreuna. Le ascult peste tot, le postez sa le vada lumea si ma necajesc un pic ca altora nu le place. 

Nu mai tin cont de gusturile fiecaruia. Gustul meu e deplin.  Simt nevoia sa le pun in toate buzunarele, sa le gasesc mai tarziu si sa ma bucur de ele. Pe facebook, pe blog, pe-un cd uitat in masina. Undeva or sa ramana. Candva or sa ma incante din nou. Pe asta o ascund aici.

Butterflies In My Stomach - Tricoul

Ce-am vrut sa zic? Ah, melodia!

De cateva zile mi-am adus aminte de o carte sub impresia careia am gravitat acum cativa ani. High Fidelity - Nick Hornby.  Nu e spectaculoasa, dar eroul principal mi-a ramas la suflet prin felul in care-si inghesuia si clasifica in top-uri aproape toate intamplarile importante din viata lui. Asezonate cu muzica  din plin. Si cam toata viata lui insemna muzica. Detinea chiar si un magazin de discuri. Aproape falimentar.  El si inca doi amici trazniti. Muzica era pasiunea vietii lui.  

Totul trebuia sa se incadreze in rigiditatea unui top cinci.  Cele mai bune muzici ascultate. Cele mai bune relatii ratate. Melodii pe care sa iubesti.  Melodii pe care sa incepi o relatie. Melodii pe care sa termini o relatie. Chiar si muzica pentru inmormantare. Apoi am vazut si filmul, iar personalizarea eroului principal  prin intermediul lui John Cusack, mi-a facut si mai draga povestioara. 

N-am avut job-uri exotice. Tot itinerariul meu muncitoresc a fost si este destul de rigid, neavand parte de prea multa creativitate in aceasta zona. Dar muzica, intr-un fel sau altul, mi-a stat alaturi. Fie bucurie, fie tristete, ea e acolo, ca fond sonor si ma acompaniaza, parca, la intrarea sau iesirea din scena. Acum, nici macar un amarat de top cinci nu pot sa fac, dar ramane o melodie. Nu stiu de ce. Nu stiu cum. Nu stiu prin ce procese chimice sau neuronale imi da imboldul sa ma ridic, sa ma sterg de praf si sa mai urc o treapta, intrebandu-ma ce-i cu mine si ce rost am. De ce eu? De ce aici? De ce atunci? 
 Eu sunt planeta a carei forta gravitationala atrage? Sau sunt un mic satelit care intra in campul de forta al oricarui corp ceresc mai rasarit din galaxie?
Eu pot? Eu vreau? Ce vreau?
Maine tinuta mea va avea un plus de culoare. Undeva, o fundita rosie. Sau doua. Este maximul de culoare pe care-l pot admite. Restul e negru, maro si gri. Mereu e negru, maro si gri. De ce? 
Azi n-am avut raspuns pentru asemenea intrebari. Nici ieri. Si nici maine.  
Led Zeppelin-Stairway to Heaven

Despre Gogo si unele obiceiuri

In timp ce-l asteptam pe Gogo sa se hotarasca pe care parte a patului sa adoarma,  imi  tot zumazaiau niste  muzici pe la urechi. Auzeam vag cateva acorduri de chitara, sursa de provenienta fiind un radio amplasat strategic la capatul patului, pe post in principal de ceas, cu un display imens si foarte colorat, sa se stie exact la ce ora s-a invartit Gogo o data, s-a dezvelit de doua ori sau a scapat suzeta fix intre pat si perete, de nu o mai gaseste mama lui nici cu lanterna.  
Si mai auzeam o  melodie, un pic bruiata de zgomotul unui motoras defect. Un cantecel de leagan, venind dinspre caruselul muzical. Carusel care ne-a leganat visele inca din a cincea zi de viata impreuna. Nu i-a tacut cutiuta muzicala decat atunci cand era lipsita de baterii, perioada in care a trebuit  sa suplinesc cumva prestatia sonora a mai sus amintitului. Performantele mele vocale nefiind nici  macar la niste standarde normal acceptabile, ma bucuram nespus cand se alimenta stocul de baterii si cred ca si Gogo era in asentimentul meu. Si consuma cam patru bucati d-alea mari la o luna. Eh, dar ce nu face o mama pentru somnul linistit al puiului ei.

In acordurile celor doua muzici maiestre si obosita de forfota zilei, cred ca deja visam cand Gogo inca mai cauta un loc pentru ham-ham. Suntem in perioada "jucaria fara de care nu poate dormi". Intamplarea face, ca de data asta, sa puna ochii pe-un plus cu dimensiuni rezonabile. Are un urs de doua ori cat el si care ocupa jumatate de pat. Dar deocamata il tine la respect. Ii e cam teama sa se apropie de el. Socializeaza cam o data pe luna.
M-am trezit  o jumatate de ora mai tarziu, un pic deranjata de catel, care nu stiu prin ce minune imi statea sub coaste, iar Gogo dormea de-a curmezisul patului, cu un picior ridicat pe perete, pijamalele sucite si  asezat peste patura, evident. 

L-am invelit si-am plecat sa-mi “incep” ziua. Acum s-a limitat simtitor. Dar supravietuiesc, incantata ca m-am lansat pe orbita, am propria traiectorie si basca, mai am si-un satelit micut. Gogo. 

Unde sunt instalatorii de-altadata?

Ca mi s-a stricat masina de spalat, am zis. Ca e un obiect foarte important in viata mea,  tocmai ce constat de trei zile. Ca face parte din familie, mai ceva decat robotul din Artificial Intelligence, spun acum. 

Si-am chemat doctorul de masini de spalat si alte obiecte electrocasnice. Dupa indelungi negocieri, a venit. M-am trezit la usa cu un domn, intre doua varste, destul de elegant, cu camasa scrobita, vestuta de lana, pantalon la dunga, ochelarii de citit purtati chic pe varful nasului si cu gentuta diplomat la purtator. Parca urma sa mi-o cumpere, nu sa mi-o repare.  Dupa ce m-a descusut pe toate partile despre cum m-am purtat cu ea si in ce conditii traieste, oarecum satisfacut de raspunsuri, isi desface diplomatul, isi pune o lanterna frontala si incepe sa scoata diverse. 

M-asteptam la chei de diferite marimi, surubelnite clasice, creion de tensiune, calti chiar. Nimic din toate astea. Erau doar surubelnite electrice si tot felul de device-uri. Desface intr-o parte, conecteaza device-ul, baga in priza, apasa un buton,  asteapta un pic, insurubeaza la loc. O mai desface intr-un loc, pune alt device, download-eaza ceva de pe net (da, am zis bine), rescrie un program, apasa trei butoane, nu  se intampla mare lucru, suna un prieten, rescrie alt program. Deja Gogo da semne de plictiseala, drept pentru care, insfaca doua surubelnite si-o lanterna si dispare. 

Vazand ca domnul stie ce face, dispar si eu in bucatarie cu tot cu cana de cafea. 

Dupa trei ore trecute fix, cand aproape ca uitasem ca mai exista cineva cu noi in casa, apare lac de apa,  un pic sifonat, dar oarecum multumit. O dovedise. Probleme cu senzorul de caldura. Si zgomotul,  parca de motor de avion? Ntt, ala e al ei . Masina cu personalitate. 

Se spala indelung pe maini, ca dupa o operatie grea, isi strange tacticos aparatura, completeaza niste hartii, cautam o jumatate de ora lucrurile luate si uitate de Gogo si dus a fost. 

Eu scriu, Gogo doarme, iar "draga de ea", in linistea casei, zumzaie ca o mie de bondari intr-un borcan.

Ce mi-a placut azi

Gogo a dormit neintors si bucuria ca n-a mai tusit, a anulat supararea c-a sforait.

Am reusit sa savurez o gura de cafea, alaturi de fix doua fraze dintr-o carte. Fraze pe care le citesc si recitesc de trei zile si nu reusesc sa trec mai departe, ca tup si Gogo. In capul meu, cuvintele s-au naclait ca un serbet, dar uit mereu unde am ramas.

Desi mi s-a stricat masina de spalat, cu apa multa in ea, am  reusit sa nu inund vecinii.  Oricum, apa de la mine s-a scurs misterios.

Zugravii casei langa care-mi parcasem masina, mi-au crutat-o de-un maglavais alb, dar stalpul de electricitate si o mare parte de trotuar aratau ca-ntr-un decor de film cu dalmatieni.

Radio Guerrilla. Cum altfel?  In alea 10 minute cate am apucat sa ascult, au facut esenta de glume. Chiar mi-a parut rau cand m-am dat jos din masina.

Reclama la Opel Corsa. Am retinut doar  "daca nu vrei sa te plimbi  prin oras ca morsa,...ia-ti un opel corsa". Am fredonat-o toata ziua, pana cand n-am mai inteles ce ziceam, iar in prima jumatate de zi, mi s-a parut chiar o gluma buna. Am incercat variatiuni pe aceeasi tema cu rima la morsa.

Ca am gasit loc de parcare. Unul bun si perfect legal.

Ceaiul de cirese care, chiar daca s-a transformat in unul de cirese amare, dat fiind faptul ca am uitat sa scot pliculetul la timp, mi-a zambit toata ziua dintr-o cana frumos pictata cu flori.

Am aflat din surse sigure ca Gogo si-a facut singur ordine in jucarii.

Faptul ca azi n-am performat ca pixu’ si am facut o frumuseste de aplicatie. Partea proasta, ca-mi toceste  bruma de creativitate si trebuie sa mi-o ascut mereu, scriind. Am incercat sa desenez, dar cele cateva linii si invariabil, niste cerculete tremurate, ar pune pe ganduri chiar si un psiholog fara experienta. Iar cu cantatul se ocupa vecinii de la 9. Celelalte stimulente creative ar intra la abilitati motrice, dar cele cateva vertebre senile si anchilozate, mi-ar aduce aminte ca si ele au drept de vot. Ultima oara, cand le-am pus rabdarea la incercare, m-au bagat in sedinta si am zacut vreo trei zile precum un mare gandac, cu picioarele in sus. Ma visam in povestea lui Kafka si aveam un cosmar cu pantofii ce mi-ar fi trebuit pentru nenumaratele mele picioare. Ma trezeam mereu inainte sa aflu cate am.  Problema e ca n-am doua perechi de incaltari cu aceeasi dimensiune de toc.

Asta a fost dimineata. Intre timp, un singur omulet a reusit sa-mi schimbe starea de spirit la 167 grade. Restul de 13 s-au proptit in cana de ceai, inca de cirese, inca amare.

Oameni si-un stergator

 A fost o zi lunga si frumoasa, in ciuda vremii de afara. Frigul nici macar nu ma mai deprima, il ignor de-a dreptul. Poate se enerveaza si pleaca. In trecere pe langa un televizor, l-am auzit pe eternul Busu spunand ca va fi frig si saptamana viitoare. Eu nu ma mai joc. Imi iau cizmele si le arunc pe geam. Dar am facut prostia sa merg si in pantofi si bine nu mi-a fost.

Gogo e din nou bolnav, de data asta a racit si a fost consemnat la domiciliu.  S-a jucat, a alergat, a imprastiat toate jucariile, n-a stricat nimic si a tusit cat l-au tinut plamanii. Si l-au tinut, dragul de el. Doarme respirand greu si cu accese mari de tuse. 

Mi-am cultivat rosiile si cum toti strumfii sunt la treaba, nu-mi ramane decat sa scriu.

Astazi a fost o zi cu si pentru oameni. Am iesit de dupa zidurile mele si i-am privit, i-am ascultat si chiar am conversat. Am coborat in lift cu un batranel, care cu un ton ce anunta apocalipsa, imi spune sa ma feresc de ploaie, ca avem nori radioactivi. Sunt aproape si-or sa vina in curand. Am vrut sa-l contrazic, apoi mi-am dat seama ca i-ar face placere sa-i dau dreptate si i-am dat. I-am spus ca de maine imi tin fereastra inchisa. S-a bucurat. Cred ca nu mai avusese asa succes de la ultima sedinta de bloc, in care spunea ca intretinerea e scumpa si toti l-au aprobat. Mi-a fost brusc simpatic. Pana atunci nu mi-a fost in nici un fel. 

Apoi, doamna de la Nufarul mi-a explicat ca are in frigider o tavita plina cu rosii, ardei si alte legume maruntite si congelate, in caz de-o ciorba la urgenta. Plus ca o batrana de 90 de ani i-a adus o zambila. M-am simtit prost ca eu nu am tavita in frigider, legume nici atat si ca nu i-am dus o floare, in schimb, i-am dat de munca. Dar m-a asigurat ca pata de pe pantaloni va iesi cu siguranta. O sa o plac luni, cand o sa-i ridic. 

La semafor, dau sa-mi spal parbrizul. Ala din fata mea spala si el luneta. Doar ca lui ii iesea mai bine. Chiar foarte bine.  BMW, seria 1. Bun asa. Mi-am promis un astfel de stergator, intrebandu-ma celelalte serii ce-or avea pe ele.

Cumparaturile mi le-am facut in liniste, cu exceptia perioadei in care am stat la casa si casierita, scanand o punga cu portocale, mi-a spus ca pentru masa de pranz are varza. Am invidiat-o. 

Pe seara am fost sa ma tund. Prea scurt. Dar asa a iesit de data asta. O sa creasca, imi spun optimista. In jumatate de an, da.  In timp ce-mi asteptam randul si alunecam incet in lumea mea, citind si dand mesaje, vorbind la telefon si visand la ale mele, o aud pe tipa, ca prin vata, ca-mi spune sa ma pregatesc de cutremur. Sigur o sa fie. N-am mai simtit nevoia sa o contrazic. Mi-am spus ca ar fi bine sa o pun in legatura cu batranelul de dimineata. S-ar intelege de minune. Nu stiu de ce, dar inca mi-e antipatica. Poate pentru ca m-a tuns prea scurt? 

Cand am intrat in bloc, dadea sa iasa un vecin imbracat in frac, tinand in mana un joben. Mi s-a parut ca-i iepurele mare, alb, care intarzia la ducesa. Mi-am promis ca data viitoare, cand mai ies de dupa zidurile mele, sa-l intreb de ce se costumeaza asa. S-ar putea sa-mi fie simpatic.

S-au consemnat urmatoarele:

Gogo a avut un week-end incarcat. A inceput de vineri dupa amiaza, cand a plecat sa se tunda.  Avand in vedere ultima experienta dintr-un salon de gen, care s-a soldat cu obosirea peste masura a frizeritei, a celorlalti clienti si cred ca, o curatenie generala dupa, de data asta a optat, inspirat, pentru Ciufolici. Numai aici scaunele sunt in diverse forme, menite sa-i atraga chiar si pe cei mai agitati copii. A ales un scaun in forma de masinuta.  In pret a fost inclus si un cadou surpriza, la alegere. Erau multe alte jucarii, dar a ales o masinuta. Si cum doar o jucarie i s-a parut prea putin, a mai cumparat doua elicoptere.

Apoi s-a decis ca trebuie sa-si cunoasca, in sfarsit, orasul. A pornit, ca dupa melci, spre Calea Victoriei. Din piata Amzei. 
A zburatacit toti porumbeii din drumul sau, a numarat dungile de pe zebra la ora de trafic intens, a facut o pasiune pentru calul lui Carol I (zis si nenea), a cumparat o carte de povesti si a impartit un covrig cu un catel. Noroc ca pe suzi a tinut-o doar pentru el. 

Seara a savurat un biberon de lapte cald, in timp ce viziona programul preferat de desene animate. O zi perfecta si-a zis, zambind pe sub suzeta, adormind multumit. 

Sambata a hotarat sa-si scoata tricicleta la soare. Aproape ca ruginise de atata iarna. A curatat-o, si-a verificat claxonul pana a consumat bateria si a cerut insistent sa fie impins, ca la pedale inca nu poate sa dea. Nici ca s-a mai dat jos de pe ea. N-a plecat bine sa  probeze un tobogan ademenitor si i-a si fost sterpelita de catre un alt prichindel. 
Simtul posesiunii, inca neslefuit si-a facut simtita prezenta intens, pret de vreo zece minute. In tot acest timp si parintii "infractorului" au avut o misiune grea. 
 Sunt la mare cautare tricicletele primavara asta.

 Dupa amiaza, dupa un somn, poate nu suficent, a pornit din nou spre parc. De data asta pe jos.  De data asta, un pic iritat. Si l-au stiut cateii toti. A vrut in brate, n-a vrut caciula. A vrut suzeta, n-a vrut de mana. A vrut in leagan, n-a vrut in balansoar. A ajuns acasa frant. Grea zi, si-a spus oftand, inghitind cu sughituri ultimele ramasite de lapte.

 Astazi a iesit cu tatal, ca baietii.  Cum s-or fi distrat, nu s-a imortalizat, dar a pupat o fata. E de consemnat. 
Avand in vedere ca Gogo a adormit in timp ce vorbea, eu zic ca a fost o zi plina.