Acum 8-10 ani cand bateam muntii in lung si-n lat cu rucsacul in spate, pe carari neumblate si agatata de cate un colt de stanca, as fi urat din tot sufletul activitatile ingradite in asa zisele "parc aventura". Cum sa te cateri pe niste lemne si sa-ti dai drumul in gol precum Tarzan pe-o sfoara? La ce-ti foloseste sa atarni pe-o plasa la doi-trei metri deasupra pamantului ca un paianjen debusolat? Cum sa faci o "tiroliana" intre doi copaci chinuiti? Pentru ce? Ia uite natura cate iti poate oferi, cate poti trai pe viu? La capatul unui urcus istovitor, cu ochii bulbucati si lac de apa te poti bucura macar de peisaje superbe si de linistea muntelui, dar asa, la ce-ti trebuie surogate?
Ce-i drept, compar mere cu pere, dar sa-mi fie iertata ignoranta, la mine-n vocabular nu-s alte cuvinte care sa defineasca acest tip de activitate. Nu mai frecventez nici macar salile de sport, ci doar bazine de inot cu apa primitoare.
Zilele trecute am participat la un team building cu buget redus, intr-un chiar asemenea parc. Habar n-aveam ca la 30 km de Bucuresti, intre trei copaci si doua balarii, cu o cordelina si niste carabiniere, ai putea sa-ti ocupi timpul aproape o zi intreaga si sa vii de acolo frant si multumit, de parca ai fi urcat de cinci ori Piatra Craiului. Ma rog, nu chiar de cinci ori, chiar si o data, la conditia mea fizica de acum.
Am plecat dimineata cu groaza-n suflet ca o sa descalific echipe, ca o sa fiu coada "clasei" si o sa ma plictisesc de moarte. Ca sa fie treaba treaba, mai si bausem cu o noapte inainte pana-n creierii diminetii prin cluburile bucurestene. Daca-i bal, balci sa fie! Dupa doar trei ore de somn si inca cu alcool in sange plecam in marea aventura, la ora aia vazuta doar ca marea plictiseala si-o zi ratata.
Dar am avut surpriza sa-mi placa si mai mult decat atat, sa-mi doresc sa ajung si la Brasov, unde am aflat de curand ca mai exista unul - "mai trainic si mai frumos" - favorizat de relief, care clar iti da amintiri de neuitat si carcei sanatosi in muschi.
Ma enervez ca pornesc cu cate o preconceptie in brate si-o tin strans pana imi pocneste in fata. Ca nu pot sa fiu deschisa la nou si sa am rabdare sa vad ce-mi poate dezvalui. Ca poate e bine. Ca poate-mi place. Si-am tras pentru prima oara-n viata cu arcul si-am nimerit aproape de fiecare data, mai sa dau fuga la Decathlon sa-mi cumpar arc, si sageti, si tinta.
Acum sunt paralizata de febra musculara, cu nurofenul la nas si 10 asprine deja inghitie, ca deh, ieri n-au fost chiar 30 de grade, dar multumita ca pana la urma am acceptat surpriza si chiar mi-a placut.
Of, cand am sa ma-nvat minte? Of, ma fac si eu mare?
Sunt atatea noutati marunte in fata carora viata ne pune din cand in cand, iar noi le dam un picior undeva... :) Eu iau de bun tot ce n-am mai facut si ma arunc cu capul inainte. Chiar si atunci cand n-ar fi cazul s-o fac. :) Da' stii cum e: mai bine sa plang ca am facut decat ca n-am facut. :)
RăspundețiȘtergere:) Mda, e buna varianta ta, dar se pare ca eu nu sunt programata sa ma arunc cu capul inainte, desi, in ultima vreme o cam fac si am senzatia ca rup nori, sparg bariere, ce mai, o furtuna intr-un pahar cu apa. Traiesc periculos:))Eu plang si ca le fac si ca nu le fac. Ar trebui doar sa ma decid pt. care sa plang mai tare.:)
RăspundețiȘtergere