Cumintenie

Din nou un weekend prelungit. Yupiii, bucurie maxima. Cred ca am inceput sa apreciez lucrurile simple. De exemplu, o zi de vineri. Sunt multe intr-un an, dar pe astea de pe anul asta, pana acum, mi le-am facut placute, s-or fi intamplat placute, cine mai stie? Inainte nu erau asa, ca ajungeam, de dragul lor, sa-mi botez copilul, Vineri, ca pe amicul lui Robinson Crusoe.

Am inceput-o dis de dimineata, sa-mi ajunga, ca si asa se termina repede, ca fiecare lucru bun, de altfel. Cu Gogo in preajma, evident. N-am mai iesit de mult "in lume" impreuna si-am zis sa incepem cu ceva usor. O vizita la farmacie. Desi am constatat ca echivaleaza cu o iesire la muzeu, ca-s asa multe potiuni la vedere si-asa de scumpe, ca nu-ti prea permiti sa atingi exponatele. Iar incercarea suprema e sa mergi si cu copilul printre rafturi. Si n-am fost la una, am fost la cinci, ca singura pasta de dinti pe care o mananca Gogo (da, am zis bine, e pe post de desert), abia ce se terminase la noi. In toate farmaciile pe-o raza de-un kilometru in cartier s-a ridicat din umeri, dar pentru ca Gogo a facut frumos la public, m-am ales cu un vraf de mostre de creme, sampoane si alte produse cosmetice, ca la un moment dat le-am pierdut numarul. M-am gandit, maine mergem si-n piata. Am nevoie de spanac.

Nu s-a cerut in brate, m-a luat de mana ori de cate ori l-am rugat, n-a rasturnat nimic de pe rafturi, a salutat la plecare, ca la venire nu stie si a fost exagerat de cuminte. 

La pranz a dormit somnul cel mai lung din ultima vreme, tocmai cand ma grabeam la intalnire cu-o Zana. Si nu orice Zana si nu oriunde. Chiar la castel. Acolo se intampla zilnic o poveste frumoasa, personajele fiind lucrusoare fascinante care prind viata in mainile Zanei, catei cuminti si-o aparitie, ca o boare, de-si zice Vrajitoare.

Dupa ce-am pus rabdarea Zanoletei la incercare, cu asteptatul si nimeritul, a urmat razboiul nervilor cu joaca prin birou si tinutul ocupat, sa nu se plictiseasca/planga Gogo. Recunosc ca am avut ceva emotii. Si-a pus la bataie, draga de Zana, toate exponatele, pufoseniile, plus catelul din dotare, drept pentru care am batut un timp record de vizita. Asa ceva nu s-a mai intalnit in toata viata de Gogo.

Clar, in castelul de Zana esti zen. Am dat iama si in coltul cu frumuseti confectionate din praf de stele si mi-am insusit un inel de Arabela.

Am plecat de acolo incantati, multumiti ca n-am stricat prea multe si-am promis ca ne revedem cat de curand.

In drum spre casa ne-am oprit sa ne luam cozonacii. Buni ii face Maria. Cofetaria. Si acolo alt timp de asteptare, acelasi Gogo cuminte. Un singur lucru l-a nemultumit. Suzeta unui copilut. Nu concepea ca mai are si altcineva asa ceva.

Acasa a mancat singur, s-a jucat singur, dar a adormit cu mama lui. Mama prima.

Bravo Gogo, esti mare!  97 cm.

Soare

A fost un weekend agitat. Cum iese soarele, cum prindem cu totii o miscare browniana si misunam neincetat prin toate parcurile. Ne-am facut veacul la locul de joaca. In special cu mult nisip. Unde? Pana si in pampers. Cum? Mister neelucidat. 

Tricicleta a fost din nou vedeta in detrimentul calutobalansoarului, care a zacut trist intr-un colt de casa. Dar castigatoarea a platit scump,  aproape ca si-a dat obstescul sfarsit pe una din aleile parcului. M-am straduit s-o resuscitez, dar fara rezultate notabile. 

Pe zi ce trece Gogo prinde curaj si escaladeaza din ce in ce mai sigur, chiar singur, toate constructiile create special pentru copii. Scari, poduri de sfoara suspendate, tunele, tobogane. Locuri in care el ajunge cu usurinta si din care eu cu greu m-as mai sustrage. Nu de alta, dar la inceputuri, cand abia pasea si insista sa mergem pe acolo, greu mi-a mai fost sa ma tin dupa el. Daca urcam eu, trebuiau sa coboare patru copii. Caraghioase si inutile mi se pareau in trecut. Periculoase mi se par acum. Tentante i se par lui.

Pe seara, printr-o intamplare nefericita, Gogo a descoperit popcorn-ul. Adio brocoli. 

Astazi, incurajati de-un soare frumusel, am stat ca soparlele in Gradina Icoanei. Frumos. Un parc linistit, cu cateva locuri mici de joaca, alei bine ingrijite si multi rahati de caini. Asta am constatat dupa ce Gogo a manjit un intreg pasaj de trecere dintre doua constructii mai sus amintite. Pot spune ca azi am lucrat la spatii verzi, sau printre spatii, ca a trebuit sa curat cumva rusinea.

Pe seara, Gogo facut pachet a plecat in minipensiune la bunici. In scurtul rastimp in care l-am asteptat pe tati cu un rest de bagaj uitat pe-un colt de cuier (este locul meu preferat de a uita lucrurile), Gogo a reusit sa rupa toate panselutele puse cu truda de maini inca inghetate de o primavara rautacioasa, sa manance pamant, sa se ude din cap pana-n picioare si sa pronunte bors in stilul propriu. Acela al inghititului de litere. 

In asteptarea lui Gogo, ascult muzica. Mai ascund o melodie in buzunarul stang. Sa fie. 

The Big Pink-Dominos

Imperfecta

 Nu sunt o fiinta perfecta. Nici nu tind sa fiu. Ma consider normala, plictisitor de fireasca, cu o existenta liniara.

De cateva zile, sa tot fie vreo doua saptamani, ma invart printre ganduri si ma cert cu mine pe diverse teme existentiale. Ba ca traiesc degeaba. Ba ca nu stiu ce sa fac cu viata mea. Ba ca nu sunt o mama buna, poate o fiica sau o sotie.  Ba ca sunt egoista, da-mi place, zau. M-am gandit sa ma inveselesc nitel. Cu un cantecel. 

Meredith Brooks-Bitch

"do" ani

Azi a fost o zi importanta pentru tara. Cu aceasta ocazie chiar si copacii au inflorit, pasarile au ciripit, iarba a-nverzit si ploaia a stat.

Daca nu pentru tara, pentru mine sigur. A fost ziua lui Gogo. El nu a realizat prea bine ce i s-a intamplat. A fost pentru scurta vreme nedumerit, apoi multumit, iar in final, de-a dreptul plictisit de multitudinea de jucarii primite. 

Desi am exersat o saptamana pe tema "cum te cheama si cati ani ai?", azi a reiesit ca-l cheama aes si are do ani.

La multi ani, puiule de om! Eu am sa-mi aduc aminte de ziua asta si-am sa ti-o povestesc si tie. 
Everybody Wants to be a Cat

Muzici

Nu vreau sa fac topuri. Ma incapatanez, pentru ca ma cunosc. Sunt uneori atat de nehotarata si sucita, incat sigur or sa arate cam ca cele de la VH1. Kilometrice.

Il pornesti de dimineata, de la numarul 100, te iei cu treaba, in timp ce ei ajung pe la 90, pleci de acasa si cand te intorci, abia au ajuns pe la melodia 15. Te gandesti ca de-abia de-acum devine interesant, ca vin alea mai misto, mai asculti vreo 5 si dai ca-ti incepe filmul. Care era nr. 1? Si pe cine mai intereseaza?

De cateva saptamani descopar muzici si-mi plac asa de mult,  incat le-as canta mereu si i-as obliga pe toti sa le asculte, ca apoi sa le fredonam impreuna. Le ascult peste tot, le postez sa le vada lumea si ma necajesc un pic ca altora nu le place. 

Nu mai tin cont de gusturile fiecaruia. Gustul meu e deplin.  Simt nevoia sa le pun in toate buzunarele, sa le gasesc mai tarziu si sa ma bucur de ele. Pe facebook, pe blog, pe-un cd uitat in masina. Undeva or sa ramana. Candva or sa ma incante din nou. Pe asta o ascund aici.

Butterflies In My Stomach - Tricoul

Ce-am vrut sa zic? Ah, melodia!

De cateva zile mi-am adus aminte de o carte sub impresia careia am gravitat acum cativa ani. High Fidelity - Nick Hornby.  Nu e spectaculoasa, dar eroul principal mi-a ramas la suflet prin felul in care-si inghesuia si clasifica in top-uri aproape toate intamplarile importante din viata lui. Asezonate cu muzica  din plin. Si cam toata viata lui insemna muzica. Detinea chiar si un magazin de discuri. Aproape falimentar.  El si inca doi amici trazniti. Muzica era pasiunea vietii lui.  

Totul trebuia sa se incadreze in rigiditatea unui top cinci.  Cele mai bune muzici ascultate. Cele mai bune relatii ratate. Melodii pe care sa iubesti.  Melodii pe care sa incepi o relatie. Melodii pe care sa termini o relatie. Chiar si muzica pentru inmormantare. Apoi am vazut si filmul, iar personalizarea eroului principal  prin intermediul lui John Cusack, mi-a facut si mai draga povestioara. 

N-am avut job-uri exotice. Tot itinerariul meu muncitoresc a fost si este destul de rigid, neavand parte de prea multa creativitate in aceasta zona. Dar muzica, intr-un fel sau altul, mi-a stat alaturi. Fie bucurie, fie tristete, ea e acolo, ca fond sonor si ma acompaniaza, parca, la intrarea sau iesirea din scena. Acum, nici macar un amarat de top cinci nu pot sa fac, dar ramane o melodie. Nu stiu de ce. Nu stiu cum. Nu stiu prin ce procese chimice sau neuronale imi da imboldul sa ma ridic, sa ma sterg de praf si sa mai urc o treapta, intrebandu-ma ce-i cu mine si ce rost am. De ce eu? De ce aici? De ce atunci? 
 Eu sunt planeta a carei forta gravitationala atrage? Sau sunt un mic satelit care intra in campul de forta al oricarui corp ceresc mai rasarit din galaxie?
Eu pot? Eu vreau? Ce vreau?
Maine tinuta mea va avea un plus de culoare. Undeva, o fundita rosie. Sau doua. Este maximul de culoare pe care-l pot admite. Restul e negru, maro si gri. Mereu e negru, maro si gri. De ce? 
Azi n-am avut raspuns pentru asemenea intrebari. Nici ieri. Si nici maine.  
Led Zeppelin-Stairway to Heaven

Despre Gogo si unele obiceiuri

In timp ce-l asteptam pe Gogo sa se hotarasca pe care parte a patului sa adoarma,  imi  tot zumazaiau niste  muzici pe la urechi. Auzeam vag cateva acorduri de chitara, sursa de provenienta fiind un radio amplasat strategic la capatul patului, pe post in principal de ceas, cu un display imens si foarte colorat, sa se stie exact la ce ora s-a invartit Gogo o data, s-a dezvelit de doua ori sau a scapat suzeta fix intre pat si perete, de nu o mai gaseste mama lui nici cu lanterna.  
Si mai auzeam o  melodie, un pic bruiata de zgomotul unui motoras defect. Un cantecel de leagan, venind dinspre caruselul muzical. Carusel care ne-a leganat visele inca din a cincea zi de viata impreuna. Nu i-a tacut cutiuta muzicala decat atunci cand era lipsita de baterii, perioada in care a trebuit  sa suplinesc cumva prestatia sonora a mai sus amintitului. Performantele mele vocale nefiind nici  macar la niste standarde normal acceptabile, ma bucuram nespus cand se alimenta stocul de baterii si cred ca si Gogo era in asentimentul meu. Si consuma cam patru bucati d-alea mari la o luna. Eh, dar ce nu face o mama pentru somnul linistit al puiului ei.

In acordurile celor doua muzici maiestre si obosita de forfota zilei, cred ca deja visam cand Gogo inca mai cauta un loc pentru ham-ham. Suntem in perioada "jucaria fara de care nu poate dormi". Intamplarea face, ca de data asta, sa puna ochii pe-un plus cu dimensiuni rezonabile. Are un urs de doua ori cat el si care ocupa jumatate de pat. Dar deocamata il tine la respect. Ii e cam teama sa se apropie de el. Socializeaza cam o data pe luna.
M-am trezit  o jumatate de ora mai tarziu, un pic deranjata de catel, care nu stiu prin ce minune imi statea sub coaste, iar Gogo dormea de-a curmezisul patului, cu un picior ridicat pe perete, pijamalele sucite si  asezat peste patura, evident. 

L-am invelit si-am plecat sa-mi “incep” ziua. Acum s-a limitat simtitor. Dar supravietuiesc, incantata ca m-am lansat pe orbita, am propria traiectorie si basca, mai am si-un satelit micut. Gogo.