Cu Gogo la pediatru

Ajung aseara acasa, usa inchisa.  Am capatat acest obicei de cand cu  Gogo, care una-doua vrea pa si pana sa-i explicam noi cum sta treaba, ca nu iesim in pijamale la plimbare, el e pe hol, aproape pe scari in jos. Deci, de aici usa incuiata "la permanenta". 

 Cum cheile tatalui de Gogo erau deja in usa, le las pe ale mele, fara sa gandesc prea mult, pe dulapul din hol si mai stau la o poveste. Gogo le insfaca  si incepe sa alerge cu ele prin casa. II rugam frumos (face parte din procesul de educatie) sa le puna la loc, iar el intr-un moment de inspiratie, le vara intr-un buzunarel de la rucsacul tatalui si el asezat tot la nivelul copilului. Le-a pus omu' la loc, n-aveam ce sa-i reprosez, ca doar asta vazusem cu un colt de ochi din locul in care stateam. Dar astea le-am realizat si pus cap la cap mult mai tarziu.

Azi, la ora 11, aveam programare la pediatru.  Pornim de cu dimineata, ca asa-i sade bine omului organizat. Sa tot fi fost ceasul 10. Ne sculam, ne pieptanam si ne punem funde pret de vreo jumatate de ora, ca ma trecusera toate apele pana am reusit sa-l imbrac cum trebuie si dau sa ies. Eu eram in papuci, nepieptanata, cu hainele smucite si total neadecvate. Ma intorc sa ma aranjez, nu de alta, dar poate ma opreau la spital,  sectia "creatie".  Mai pierd  zece minute. Cand sa ies, ia cheile de unde nu-s, usa-ncuiata. Ma caut in geanta, ma caut in cui, ma caut in buzunare, ma dau batuta. Sun un prieten. El se jura ca nu fura, cica le are doar pe ale lui si din obisnuita a incuiat usa. Eu ma jur ca nu-s cascata si ca n-am pierdut cheile. Copilul se jura si el, ca nu le-a inghitit.

Peste zece minute ma suna. Bai, sa stii ca sunt la mine, ca m-am cautat peste tot si-mi zdranganea mie ceva in rucsac dar nu stiam ce, iete cheile. 

Aici, ma simt nevoita sa fac o mica paranteza si sa spun, ca in prima zi in care tatal a trebuit sa plece singur cu copilul, tot dupa o poveste ca cea de mai sus - sculat, mancat, schimbat pampersi, imbracat, facut bagaje, alergat dupa Gogo - au iesit din casa si dusi au fost. Nu zic cum mi-a stat inima-n loc, cand am ajuns seara si am gasit usa descuiata si nimeni in casa. Inchid paranteza.
Era cu mult trecut de ora la care trebuia sa fim plecati. Nu mai avea rost sa vina pe-un cal bleumarin si sa ne scoata din turn, iar mie mi se intinsese mascaraua pe fata de la atata efort. Dragul de Gogo n-a priceput de ce nu am mai mers pa si nici nu m-a lasat inima sa-i zic ca si daca am fi reusit sa iesim cumva din casa, alt mare obstacol s-ar fi pus in calea noastra si anume scaunul de masina, care cu tot cu masina, erau si ele pa, eu neindraznind sa merg cu el fara scaun corespunzator.


P.S. Vinerea viitoare avem programare la pediatru:))