Ce-am vrut sa zic? Ah, melodia!

De cateva zile mi-am adus aminte de o carte sub impresia careia am gravitat acum cativa ani. High Fidelity - Nick Hornby.  Nu e spectaculoasa, dar eroul principal mi-a ramas la suflet prin felul in care-si inghesuia si clasifica in top-uri aproape toate intamplarile importante din viata lui. Asezonate cu muzica  din plin. Si cam toata viata lui insemna muzica. Detinea chiar si un magazin de discuri. Aproape falimentar.  El si inca doi amici trazniti. Muzica era pasiunea vietii lui.  

Totul trebuia sa se incadreze in rigiditatea unui top cinci.  Cele mai bune muzici ascultate. Cele mai bune relatii ratate. Melodii pe care sa iubesti.  Melodii pe care sa incepi o relatie. Melodii pe care sa termini o relatie. Chiar si muzica pentru inmormantare. Apoi am vazut si filmul, iar personalizarea eroului principal  prin intermediul lui John Cusack, mi-a facut si mai draga povestioara. 

N-am avut job-uri exotice. Tot itinerariul meu muncitoresc a fost si este destul de rigid, neavand parte de prea multa creativitate in aceasta zona. Dar muzica, intr-un fel sau altul, mi-a stat alaturi. Fie bucurie, fie tristete, ea e acolo, ca fond sonor si ma acompaniaza, parca, la intrarea sau iesirea din scena. Acum, nici macar un amarat de top cinci nu pot sa fac, dar ramane o melodie. Nu stiu de ce. Nu stiu cum. Nu stiu prin ce procese chimice sau neuronale imi da imboldul sa ma ridic, sa ma sterg de praf si sa mai urc o treapta, intrebandu-ma ce-i cu mine si ce rost am. De ce eu? De ce aici? De ce atunci? 
 Eu sunt planeta a carei forta gravitationala atrage? Sau sunt un mic satelit care intra in campul de forta al oricarui corp ceresc mai rasarit din galaxie?
Eu pot? Eu vreau? Ce vreau?
Maine tinuta mea va avea un plus de culoare. Undeva, o fundita rosie. Sau doua. Este maximul de culoare pe care-l pot admite. Restul e negru, maro si gri. Mereu e negru, maro si gri. De ce? 
Azi n-am avut raspuns pentru asemenea intrebari. Nici ieri. Si nici maine.  
Led Zeppelin-Stairway to Heaven