Cordelina, bat-o vina!

Acum 8-10 ani cand bateam muntii in lung si-n lat cu rucsacul in spate, pe carari neumblate si agatata de cate un colt de stanca, as fi urat din tot sufletul activitatile ingradite in asa zisele "parc aventura". Cum sa te cateri pe niste lemne si sa-ti dai drumul in gol precum Tarzan pe-o sfoara? La ce-ti foloseste sa atarni pe-o plasa la doi-trei metri deasupra pamantului ca un paianjen debusolat? Cum sa faci o "tiroliana" intre doi copaci chinuiti? Pentru ce? Ia uite natura cate iti poate oferi, cate poti trai pe viu? La capatul unui urcus istovitor, cu ochii bulbucati si lac de apa te poti bucura macar de peisaje superbe si de linistea muntelui, dar asa, la ce-ti trebuie surogate?

Ce-i drept, compar mere cu pere,  dar sa-mi fie iertata ignoranta,  la mine-n vocabular nu-s alte cuvinte care sa defineasca acest tip de activitate. Nu mai frecventez nici macar salile de sport, ci doar bazine de inot cu apa primitoare.

Zilele trecute am participat la un team building cu buget redus, intr-un chiar asemenea parc. Habar n-aveam ca la 30 km de Bucuresti, intre trei copaci si doua balarii, cu o cordelina si niste carabiniere, ai putea sa-ti ocupi timpul aproape o zi intreaga si sa vii de acolo frant si multumit, de parca ai fi urcat de cinci ori Piatra Craiului. Ma rog, nu chiar de cinci ori, chiar si o data, la conditia mea fizica de acum.

 Am plecat dimineata cu groaza-n suflet ca o sa descalific echipe, ca o sa fiu coada "clasei" si o sa ma plictisesc de moarte. Ca sa fie treaba treaba, mai si bausem cu o noapte inainte pana-n creierii diminetii prin cluburile bucurestene. Daca-i bal, balci sa fie! Dupa doar trei ore de somn si inca cu alcool in sange plecam in marea aventura, la ora aia vazuta doar ca marea plictiseala si-o zi ratata.

Dar am avut surpriza sa-mi placa si mai mult decat atat, sa-mi doresc sa ajung si la Brasov, unde am aflat de curand ca mai exista unul - "mai trainic si mai frumos" - favorizat de relief, care clar iti da amintiri de neuitat si carcei sanatosi in muschi.

Ma enervez ca pornesc cu cate o preconceptie in brate si-o tin strans pana imi pocneste in fata. Ca nu pot sa fiu deschisa la nou si sa am rabdare sa vad ce-mi poate dezvalui. Ca poate e bine. Ca poate-mi place. Si-am tras pentru prima oara-n viata cu arcul si-am nimerit aproape de fiecare data, mai sa dau fuga la Decathlon sa-mi cumpar arc, si sageti, si tinta.

Acum sunt paralizata de febra musculara, cu nurofenul la nas si 10 asprine deja inghitie, ca deh, ieri n-au fost chiar 30 de grade, dar multumita ca pana la urma am acceptat surpriza si chiar mi-a placut.

Of, cand am sa ma-nvat minte?  Of, ma fac si eu mare?

Oglinda

Când ne-am mutat in apartament primul obiect de decor pe care mi l-am dorit a fost o oglindă. Un obiect mai mult funcțional totuși, incercam eu să conving audiența. Necăjită că tot timpul a trebuit să mă văd pe bucăți și să mă pun in cele mai sucite poziții pentru a mă zări in oglinzile de prin casele pe unde m-am preumblat, de data asta am zis: mare să fie. Doi metri inălțime și cât s-o putea lățime.  Ne-am dus la magazinul de geamuri, am luat-o mare, am cărat-o vreo trei stații de autobuz, dar pe jos, că nu incăpea niciunde, am urcat-o patru etaje și-am vârît-o cu grijă in casă. Am măsurat, am dat găuri, am potrivit, am strâns cu grijă șuruburile, am constatat că peretele e cu denivelări, am slăbit șuruburile, se bălăngănea ciudat oglinda, am mai strâns nițel și la ultimul șurub, ultima strânsoare, crac, prrr sau ce onomatopee o fi pentru o oglindă crăpată. Pfuu, ce dandana. Ce ne facem? O aruncăm. Bine, bine, dar aduce ghinion, mai luăm alta? Daaaa, am răspuns cu inverșunare. Desfacem oglinda, o cărăm cu grijă, de data asta și cu liftul, că se facuseră trei mai mititele, mergem inapoi la magazinul de geamuri, comandăm altă oglindă, o cărăm inapoi, o potrivim pe vechile găuri, strângem șuruburile, il lăsăm pe ăla buclucaș mai slab așa, plâng o noapte, mai povestesc ici și colo de pățanie, ascult terifiată povești cu și despre ghinioane, nu mi se intâmplă nimic grav in viitorul apropiat (a se citi o lună, două), uit de pățanie și-mi văd de viața mea. 

Cu câteva zile in urmă am avut o revelație; au trecut șapte ani de când s-a spart oglinda. Gata, am scăpat de ghinion. Dar anul ăsta parcă s-a răzbunat, iar cea mai recentă intâmplare e deja din ciclul "de la vecini".

Vineri (anul de grație 2011), Gogo bântuia fără rost din cameră in cameră, eu imi vedeam de treburi liniștită, afară era frig și-n casă bătea vântul. 
"Mama, am sosete ude." "Cum ai reușit?" "Singul." Incântată de răspuns, nu mă duce capul să verific unde le-a udat, doar il schimb.  Mai trec zece minute. "Mama, ia uiteeee, am soseteeee udeeee." "Și totuși, unde le uzi așa rău?" "In domniton." "Seriooos? Ai vărsat tu apă?""Nu, mama, pouă, pouă." Neincrezătoare, mă duc să verific. 

De cum am intrat in dormitor, am descoperit repede sursa de apă a lui Gogo, pen' c-am simțit-o la picioare. Era ca-n peșteră. Apa curgea șiroaie pe pereți. Pe trei dintre ei.

I-am bănuit imediat pe vecinii de deasupra. Tot ei ne-au inundat și baia acum vreo  patru ani și din câte mi-aduc aminte, s-a lăsat cu o mare gaură-n tavan, că ni s-a tras de la sifon. Al lor. Iar acum doi ani,  domnul s-a găsit să-și curețe ceva foarte uleios cu un diluant in balconul meu. El s-a jurat că a făcut treaba asta in al lui, dar cum nu-i funcționa scurgerea, i-am admirat isprava pe geamurile mele si pe niste rufe tocmai puse la uscat.

De data asta, după ce că ne-au inundat, nici nu erau acasă, na. A mai plouat vreo oră, spre incântarea lui Gogo si disperarea mea, dar datorită administratorului de bloc, s-a oprit. Dăduseră drumul la apă in calorifere, iar vecinului i se spărsese tocmai atunci unul.  Era plecat de vreo săptămână și apa băltise o vreme la el, apoi a luat-o la vale, că se plictisise singură in casă. El cică n-are prea mari pagube, s-a scurs până la ultima picatură la noi. 

Eh, nu vecinul imi poartă ghinion, că nu era el lîngă mine când am lovit mașina nou-nouță de-un autobuz ce stătea regulamentar in stație și nici când mi-au fisurat o coastă la nașterea lui Gogo. Unde mai pui că nu era nici la reanimare când m-au lăsat madamele asistente fără anestezic o noapte intreagă. Si nici când, si nici când...

Gata, s-a terminat, acum că am conștientizat.