De vis...

M-am întors și din concediul mult visat, mult așteptat și indelung savurat. După un start de pomină, de care mă temeam și mi-l aminteam în fiecare dimineață, trezindu-mă cu sufletul la gură și uitându-mă pe după perdea, să văd ce mi se mai întâmplă și chiar n-am dus lipsă (au fost multe și mărunte, de-aș scrie o carte, dar nici una nu se ridică la nivelul primei zile, sau zilei de 13, na), au urmat 10, zece, ze-ce zile minunate, de poveste, că mai este. 

Nu știu să zic ce mi-a plăcut mai mult: momentele în care vântul bătea cu 70 km la oră și în care mă felicitam că am suficiente kilograme încât să contrabalansez, pe schiuri fiind (noroc că bătea din față, că dacă mă lua de la spate, ajungeam în vale, cât ai zice ghețar, sau Stubai, sau pârtieee și să ne-nțelegem, diferența de nivel era de 1,300 m, evidențiată în ceva km de piste, mai grele, mai ușoare), sau alea în care am mers un pic crăcănată lovită de o febră musculară, timp în care mi-am redescoperit și niște mușchi pe care nu credeam că-i mai am, sau cele în care am alergat ca disperații din motive obiective dintr-un loc în altul, cu sufletul la gură, că altfel nu ne-ar fi stat bine, întâmpinând diverse obstacole, cum ar fi, un exemplu, un camion cu morcovi răsturnat pe autostradă. Dar am ajuns la toate destinațiile pe care ni le-am propus, fie cu clăparii altora-n picioare, fie cu stângu-n dreptu', fie călare pe Bălană, întrebând unde-i Bălana. De vis, vă spun, de vis. 

Noroc cu ei, cu austriecii, deh, că-s așa de organizați, de paroliști și de frumoși în "peisagii" încât au reușit să ne-nchidă gura și să ne trimită la culcare mulțumiți în final de fiecare firișor de zi. Ce-i drept, a contribuit un pic și berea nefiltrată, ba chiar și-un vin fiert. Cu mâncarea stau prost, atât de prost, încât am sfârșit  într-un munte de cartofi prăjiți cu-n soi de cârnați, ce numai ștrudelul de mere cu sos de vanilie mai putea să le spele păcatele. 

Ne-au organizat austriecii de ne-au mers fulgii. După doar câteva zile nici nu concepeam să intru într-o parcare fără să fie și un nene special creat și așezat să ne aranjeze la milimetru pe mine și  pe cei mulți alți confrați în ale schiului. Mașinuță lângă mașinuță, lângă mașinuță, lângă mașinuță,  preț de patru parcări terasate. Mai rău a fost când m-am reîntors acasă și nu era nimeni aici să mă dirijeze. O să le propun vecinilor să facem cu schimbul, să ne simțim și noi un pic austrieci. Și parcă și berea noastră e mai bună. Plus că ei nu prea au d-aia neagră. Mă duc să mă culc, să nu-i depunctez de tot. 

De vis, vă spun, de vis! E al treilea an în același loc și mă gândesc serios și la al patrulea. De vină cred că-i doar ghețarul, conceput de natură și amenajat de oameni cu cap pentru mine și alți mii de turiști căscați.

13

 Va fi lung cat o zi de post. Ocoliti-l.

Februarie, 2012.

Aveam avion la 16.50 și teoretic ar fi trebuit să fiu în aeroport cu două ore înainte. Ningea de ziceai că s-au rupt norii și se circula groaznic. Experimentasem și eu dimineață. Am sunat la șapte firme de taxi până a binevoit unul să apară.  
Zici că atunci se dezmembra. Nu i se deschidea nici portbagajul, am fost nevoită să merg cu valiza-n brațe. Nazuri nu mai aveam timp să fac. Șoferul s-a supărat că nu am menționat aeroport, deși i-am spus doamnei de la dispecerat. M-a bombănit tot drumul, mi-era ca mă lasă în stradă. Ținea legătura prin stație cu colegi care-l informau cât de prost e drumul dinspre aeroport în oraș și ce aglomerat e din cauza unor TIR-uri blocate la piciorul podului. Noroc, dacă se poate numi așa, că erau pe ambele sensuri, iar 'mnealui  n-avea încotro, tot pe la aeroport ar fi trebuit să întoarcă. Deja îmi făceam planuri să mă ducă măcar mai aproape și eventual o luam pe jos. Bine că n-am gândit cu voce tare. 

La 15.30, după ce-am felicitat taximetristul pentru timpul obținut și pentru faptul că m-a lăsat totuși în ușa aeroportului și nu pe DN1, cum intenționa, inspectam panoul cu plecările. Nici n-am clipit de două ori și apare brusc zborul anulat. 

Pffuu, eram sigură că trebuia să înceapă de undeva. Prea merseseră toate strună încă de dimineață, sau dacă se întampla ceva, ca din pușcă se repara. De plidă, când mi-am căutat loc de parcare la șase dimineața și-am găsit unul prea frumos să fie adevărat. Într-adevăr, era parcarea unei firme, iar când au început să vină la birou, o cuconiță blondă m-a blocat crezând că sunt unul din mulții ei colegi. 

Sau când am derapat, dar nu era nimeni pe șosea în preajma mea. Iar când am intrat în mormanul de zăpadă de pe marginea drumului, pentru simplu fapt că n-am vazut giratoriul din cauza ștergătoarelor înghețate, care mâzgăliseră tot parbrizul, am reușit să mă sustrag de acolo fără să moară nimeni de râs.  Sau ei or fi râs, dar eu tot nu-i vedeam, că mi se aburiseră geamurile de nervi. 

Aaaa, deci, eram în aeroport unde tocmai ce se anulase zborul de Munchen. Cică, ăsta cu care trebuia să zburăm noi, aterizase dimineață, iar pilotul (neamț) când a văzut cum (nu) era curățată pista, plus condițiile meteo total nefavorabile, a zis că el nu mai pleacă acasă. Cred ca era mai bine  să fie blocat pe DN1, decât să decoleze de pe Otopeni.

 Merg la ghișeul firmei prin care mi-am luat biletele și tipa de acolo, incearcă drăguță să găsească alt zbor. Aveam doua opțiuni: ori așteptam un avion de la Viena, care încă nici măcar nu plecase de acolo și nici nu pleca până nu era anunțat că era curățată pista și e în stare de funcționare (și ar fi fost cu escală, ora destinației estimată, 22), ori zburam direct cu "ai nostri".

După ce-am dat în bobi aproape o oră, timp in care am vazut tot felul de năpăstuiți de aceeași soartă (vreme rea si proastă), m-am hotarât la "ai nostri". Ce-i drept a fost destul de convingător si tipul de la ceck-in. "Luați-l dom'ne, pe ăsta. Daca e sa mai zboare ceva astazi, atunci ăsta e. Pilotul e român, iar celălalt avion nici măcar n-a ajuns aici. " M-a convins. Perspectiva unui DN1 bară la bară înapoi în oraș nu era prea frumoasă.  Deja mă și vedeam dormind în aeroport. Mă mut dincolo de free-shop și mă pun pe așteptat: să stea ninsoarea, să se curețe pista și să vină echipajul, în frunte cu pilotul, care erau blocați, pe deja legendarul DN1, pentru dezăpezire. Culmea ironiei, am alergat să nu pierd avionul, dar am ajuns înaintea pilotului. 

La 18 ne anunță că totuși pleacă, stătuse ninsoarea, iar baieții, după cum arăta pista, cred că făcuseră o bătută pe loc, pentru nivelare de zapadă. Nici nu ne instalăm bine (ăia maxim douazeci de aiuriți câți reușisem să ajungem în aeroport), și suntem anunțați că vom avea escală la Sibiu. Într-o jumătate de oră eram la Sibiu, într-adevăr, dar o altă voce ne șoptește-n difuzoare că avionul va avea o întârziere de o oră și jumătate. Asta e, bine că suntem în avion. De mâncare nu ne dăduseră încă, somn mi-era și eram la un sfert de drum. Am avut noroc și de data asta, pentru că în sfârșit decolam și de aici.  Sau poate nu eu, ceilalți pasageri.

La ora 22, nedormită de la 5 dimineața,  cu două pahare de vin la bord, deja donam bani pentru urșii Panda pe aeroportul din Munchen,  minunându-mă de cum poate arăta o pistă curățată de zăpadă. Acum nu-i mai purtam pică nici pilotului de dimineață, ăla care refuzase zborul. Îl cred și eu, vazând diferența.

Cum căutam ceva de mâncare într-o benzinărie-n Fulmpes/Tirol/Austria, în miez de noapte și cum am adormit într-un frig de-mi înghețaseră gândurile, pe la 2,  nu s-a mai consemnat.

Am plecat de acasă la prânz și am ajuns la destinație la unu dimineața. În mod normal ar fi trebuit să plec la 14 și să ajung în jur de 19.30.

O pun în contul iernii și nu al zilei de 13, având în vedere, totuși, că am ajuns întreagă. 

Și asta a fost doar prima zi de concediu. Restul e o poveste frumoasă de iarnă cu mult ski, zăpada își are (în sfârșit) rostul ei, iar vinul fiert e bine venit oricând.