Better than a dream

Katie Melua

De ce?

- Mami, de ce ești tlistă?
- Nu sunt tristă, doar obosită. 
- Atunci de ce nu lâzi la mine? Hai, lâde la mine!
Și-am râs. 

Diverse

* De cum am intrat în casă, m-a năucit un puternic miros de parfum necunoscut, bărbătesc, în plenitudinea notei de top. Părea că individul care-l  purta, îl iubea atât de mult încât a vrut sa-l remarce și cel mai infundat nas preț de 2 km în jur. Stabilind un pic amețită că n-am musafiri, iar tatăl de Gogo nu avea atitudinea unuia "aromat" în halul ăla, nu mi-a rămas decât să întreb debusolată ce se întâmplă. 

"- Mamiiii, ia uite am o jucălie nou-nouță, un palfum. "

Cum a ajuns la el, habar n-am, cert e că  a dat un puf pentru ultima oară de vreo cinci ori. Suficient ca vecinii de alături să-nceapă să-și caute alt apartament.

* "- Mami, de ce le zice piciol dlept și stâng? Pentlu că așa au inventat oamenii?"

Declarație

- Pui, de ce te-ai trezit? Mai dormi!
- Nuuu, vino cu mine!
- De ce nu te duci singur?
- Pentlu că așa vleau eu. Să nu pield timpul depalte de tine.

Strada

In aburul dimineții pare întunecată, tristă. Respiră încet, abia perceptibil, sub ploaia măruntă și ticăitul semaforului. Se mândrește cu o linie de tramvai și câte un sens de mașini ciudat bordat, având impresia că te dai jos, la stație, direct pe trotuar. Constați că nu e așa doar când te claxonează un șofer panicat. Stai fix în mijlocul drumului. Dar ea știe și, mulțumită că ai trecut pe acolo, te apără cu un indicator plasat la nivelul ochilor doar dacă nu ești suficient de căscat încât să-l ratezi. 
Cauți un copac, iarbă, flori la ferestre, un surâs de copil, un ochi iscoditor de după perdea. Privirea ți se lovește doar de cenușiul hotelului, de maroul complexului rezidențial sau de propria imagine reflectată de sticla clădirilor de birouri.

Se animă puțin la apariția lui. Alergătorul. Îl cunoaște. Doar vine în fiecare zi. Se uită la ceas, își potrivește cronometrul, se încălzește cu mișcări ample, își lovește palmele și pornește la verdele semaforului. Acum trăiește prin el. Îi simte pulsul regulat și pașii de-a lungul ei, bucuroasă că și de data asta a ales-o. Sunt atâtea altele, identice. Poate e doar în drumul lui. Și ce dacă?

Primul tramvai își face apariția într-un capăt risipind zgomotos armonia creată. În partea opusă, trec ca la comandă mașini din toate sensurile. 
Panicată și vibrând ușor, încearcă să se calmeze ascultând țăcănitul familiar al tocurilor ei. E tânără, cu o privire de copil și-un balonzaid subtire. Așteaptă de multe minute. La început calmă, dar stropii mici și reci o înfioară. Treptat îi crește pulsul și devine agitată. Simte un nod în stomac și, dacă ar trebui să vorbească, poate un tremur în voce. Genunchii-i sunt moi. Se așează pe-o treaptă. Ar ajuta-o, dacă ar putea. 

De la balconul hotelului îl văd venind pe o altă stradă, la fel cu a mea. Țigarea mi s-a stins. Frigul mă pătrunde și pe mine. Înainte de a intra în cameră, mai am un singur gând. Oare el e?

"A moment of Madness"

 Katie Melua

A venit toamna

Hai să o întâmpinăm frumos, să-i placă la noi și să nu mai plece până la primăvară.

Belle-Notre Dame de Paris

Muzică

Da, tot ea.

Asa am vazut eu

Imi plac concertele. Mi se par detasarea suprema si modul cel mai placut de a-ti petrece timpul. Daca sunt si fan formatia respectiva, cu atat mai mult ca ma lalai si eu cu ei, fara sa se bage de seama ca falsez. Dar despre concerte in general, altadata. Acum despre Ost Fest si ceva metale.
Anul trecut la Sonisphere, cand au venit "Big Four", n-am putut merge pe motiv de Gogo bolnav. Mama devotata, am ales Gogo cu febra, comprese, pupici si "Twinkle, Twinkle, Little Star". De data asta am indraznit sa iau din timp bilete la Ost Fest, dar am avut doar Megadeath si bonus restul ce-au mai fost in alea trei zile. De precizat, Gogo tot bolnav. (Multumesc mamei mele iubite care ma scoate din toate problemele).

Asa, pe scurt, despre festival. M-au socat mulțimea pestriță și ciudată, preturile mari, sunetul prost, toaletele murdare, tatuajele oamenilor. Ne-am plimbat de la stînga la dreapta si din fata-n spate, ca numai in cap n-am stat ca sa gasim locul  de unde se aude cel mai bine. La final am concluzionat: de pe bulevardul Expozitiei.

Am descoperit Dimmu Borgir ca și cum aș fi descoperit America desi sunt norvegieni, na. Dacă-i asculti in casti n-au acelasi efect ca-n concert. Nu va straduiti. Daca le mai si vedeti videoclipurile, aveti cosmaruri noaptea. Îi recomand doar live, pe lumina  si fara ochelarii de distanta in caz ca purtati. 

Mi-am facut un tatuaj. N-aveau încă cu Megadeath și-am ales unul cu Jack Daniels. Mi se părea că nici nu se vede in comparatie cu ce aveau ceilalti. A doua zi, pe lumină, era cât o rotiță de cașcaval și cam de cartier așa, amplasat prost ca matricola pe braț. După ce-am defilat cu el prin tot orașul, inclusiv prin Rahova-Ferentari, l-am șters. Bine că nu m-am îmbătat. Daca-mi făceam unul permanent?

Mi-a plăcut Manowar. Au făcut un show de zile mari, la final cu artificii, vreo trei-patru bis-uri, comunicativi, foarte simpatici, s-au auzit super. Mi-am luat si tricou cu ei. N-au avut cu Megadeath in ziua mea de shopping. 

Am baut la cola si la burn, cat sa am energie doua saptamani, ca nu m-am indurat sa o irosesc dand din cap. Dar e buna solutia pentru a-mi usca parul. Cum de nu m-am mai gandit la ea atatia ani? In liceu practicam miscarea asta destul de des pe la concerte. Se spala bine parul, se da cu smacurile de rigoare, se pune thrash metal in boxe si incepi rotatia pleatei. Am vazut miscarea zilele astea si mi-am luat notite. M-a surprins ca, desi erau in grupuri compacte, nu s-au dat nici unul cap in cap. Nu ma bazez ca mie-mi iese. Totul e sa nu stau pe langa mobila. 

Europe n-au mai putut, erau lesinati, ii batea soarele fix in fata, neah. Nici macar The Final Countdown nu a mai avut gustul de-altadata. Plus ca multe erau de pe ultimul album si nu-mi facusem temele. Am ramas fascinata de niste mosulici, fani infocati. Un el si-o ea. Poate de-o varsta cu cei de pe scena, poate mai batrani, ca na, pe unii i-au lovit drogurile si viata haotica, pe altii osteoporoza si diabetul.

La WASP am mancat hot dog la terasa si m-au ciupit tantarii. 
La Megadeath am avut proasta inspiratie sa ma bag cat mai in fata. Aproape ajunsesem la gardut, catre Fire Circle, cand un rocker suparat nu m-a mai lasat sa trec si am sfarsit in fata ecranului dreapta, dar prea aproape ca sa pot distinge ceva si nici scena nu vedeam din cauza de boxe. Am slabit un kilogram la incercarea de a ma strecura/sustrage printre /dintre dansii. 

La Motorhead am avut impresia ca au cantat aceeasi melodie de trei ori. Poate pentru ca au aceeasi linie melodica si nici nu-i intelegeam din cauza vocei tipului care e foarte ragusita. Imi place una singura  de la ei, cu tot cu versuri - "Ace of Spades". In final mi-au placut toate, ca doar semanau.

Al meu sot a urmarit concertele lejer, de la cei 2 m ai sai. Vedea bine de oriunde se punea. Am murit de ciuda. M-au razbunat tot ei, tantarii.

Ma gandeam cum s-ar fi descurcat Gogo în situația descrisă. S-ar fi speriat de zgomot? Si-ar fi prajit creierii in decibelii boxelor? I-ar fi placut? Cel mai mult timp l-am fi petrecut pe langa zona de mancare, am eu o banuiala.

In rest, bere blonda, hot-dog, gratare, mici, hamsii, frigarui, bere bruna, floricele, clatite, inghetata, gogosari, bere cu lamaie, de toate, neamule!

Cam așa a fost și la noi

Nu pot să scriu, că am răgușit:)

De unde o fi venit?

Mă trezesc greu, la a patra alarmă de ceas, pusă strategic din cinșpe-n cinșpe minute și mă scurg spre bucătărie pentru doza zilnică de cafea. Calc din greșeală pe-un cub de lego și chițăi isteric de durere. Am experimentat multe d-astea la calcâiul meu stâng, dar, na, cine știe cunoaște, cine nu, să creadă ce vrea. 

Trec pe lângă oglindă și văd cu coada ochiului o urâciune de femeie.  Pentru o secundă mă gândesc cum o fi intrat asta în casă. Geamurile sunt închise pe motiv de Gigel care reabilitează blocul și are schele și ochi peste tot. Iar ușa o încui de trei ori în fiecare seară. Poate o fi intrat pe scurgerea de la baie, cam așa arată,  gândesc cu neuronul năclăit de somn.

Bine, bine, dar acum ce fac cu băbăciunea? Mă întorc la ea și o privesc în față. Culmea și ea se uită la mine. Femeie, cum ai ajuns în halul ăsta, îndrăznesc sa îngaim. Cu ce-ai greșit? 

Sunt obosită, zice. Ce te-a obosit? Prind eu curaj.
Stresul, grijile, munca la program, alergătura să mai apuc să fac ceva seara prin casă, coada la semafor, căldura vara, frigul iarna și ploile dintre, plânsul copilului din orice, facturile de telefon, deși nu prea apuc să vorbesc la el, lipsa de vitamine, poate o problemă cu tiroida, uită-te la ochii mei, cred că și cu-n rinichi, și cred că mai găsești și ceva colesterol între dinți, iar aseară mi-a dat-o fi-miu la ficat cu o încăpățânare de o oră pe ceas. Nu, nu și nu. Am cedat, ca de obicei. La faza asta îi dau lacrimile. Atinsese un punct sensibil. Devine incoerentă. Așa cu lacrimile atârnânde arăta și mai urât.

Și câți ani ți-a luat să ajungi aici? Păi, vreo trei,  zise ea fără să gândească prea mult. O simt cum că nu prea gândește mult. Nu poate, e prea stresată. 

Mi se face milă și-o iau cu mine în bucătărie să-i dau o cafea la ibric, d-aia cum îmi place mie, fiartă și cu zațul scurs mai mult pe aragaz, din simplu motiv că mai adorm în timp ce-o fierb. 

Hai să punem țara la cale, măi fată, că-i păcat de tine! Și i-am făcut un plan de-ar sta mâța-n coadă dac-aș avea. 

În primul rând, te duci tălică la medic. Chiar dacă n-o să ai nimic, ei tot or să-ți găsească, dar eliminăm niște factori. E și ăsta un stres, îmi dau eu importanță. 

Apoi, tu ce mănânci peste zi? Fă-ți timp pentru o masă sănătoasă, două, trei. Dacă te crestez n-o să curgă sânge, ci făina din covrigii ăia pe care-i mănânci zilnic. Aaa, sunt cu tărâțe, pardon, atunci cred că borș o să curgă. 

Copilul ignoră-l, îi dai prea mult nas. Știu, știu, e viața ta, dar te-a stors ca pe-o lămâie și nu el e de vină. El așa știe să trăiască, tu l-ai învățat preț de 1,095 zile. El e un frumos și-un deștept, iar tu urâtă și cam proastă, vorba cântecului. Și-ai unul, dar-mi-te trei? Cum ar fi? Întreabă-te asta zilnic, ca un exercițiu și-ai să vezi că o să ți se pară parfum viața asta a ta.

Coada la semafor? Ai radio, asculți Guerrilla sau... ia o selecție de melodii, mi-am rupt eu de la suflet trei cd-uri cu mp3-uri făcute special să-mi energizeze zilele leșinate de vară. I-am pus și vreo trei cărți de psihologie practică-n brațe și vreo trei romane din care abia unul am apucat să citesc, pe fugă și pe genunchi, între două nevoi ale lui Gogo. M-am uitat în ochii ei de-un maro spălăcit și cu mila-n gât i-am dat abonamentul meu la Ost Fest. Femeie, dacă nu-ți trece nici cu-n maraton de rock, n-o să-ți treacă neam. Or să scoată ăștia din tine toți dracii, tot stresul, tote grijile, pietrele de la rinichi și mâlul de la bilă. A și mai dormi și tu, ai niște cearcăne, îi zic ștergând rușinată zațul împrăștiat pe aragaz.

I-aș fi dat și biletul la RHCP, dar mai milă mi-e de mine și cu-o mare doză de egoism tac și nu-i mai pomenesc de el. Mi-a zâmbit ca-n zilele ei bune, cred. S-a dus de unde venise, cu brațele pline de daruri. 

Ce viață au unii, mi-am zis sorbind din cafeaua amară. Cu atâtea planuri uitasem să-i pun zahăr. 

 Maaamiiiiiii, vino aici! Unde ești? Se aude și-un plâns cu sughițuri, de zici că s-a crăpat pământul și m-a înghițit.

Pentru o mai bună hidratare folosiți...

Pentru că apa plețioasă s-a consumat din câteva fâsuri, noua pasiune este "clema de picioale".  Cum Gogo are o înălțime de la care poate ajunge cam la toate rafturile din casă (dacă nu pe propriile picioare, a descoperit că se poate ajuta și de scaune), cam nimic nu mai e de neatins. A vrut crema, a luat-o. Simplu. Era închisă și, în naivitatea mea de adult, n-am crezut că o poate deschide el, copilul. M-am înșelat. Cu 100 ml lapte de corp a reușit să năclăiască jumătate de sufragerie, pe el însuși - parte pe picioare, parte pe tricou - și jumătate de baie. A avut ideea genială să și curețe. Cu mânuțele alea două a cărat apă de la robinetul din baie și bruma câtă i-a mai rămas (restul se încăpățâna să se adune-n bălți pe drum), a întins-o și în restul camerei. Apoi, mulțumit de ispravă m-a chemat senin să-mi arate. Acum mirosim cu toții a lavandă, iar Gogo și parchetul sunt puternic hidratați și mătăsoși.

Interbelica, ea

...Începusem ceva cu poezia orașului și frumusețea grădinilor ce-și păstrează aerul interbelic în Bucureștiul nostru actual prăfos, dar cum mai mult am șters decât am scris și lacrima momentului înduiosător nici mie nu mi-a mai dat, am lăsat să se ducă pe apa sâmbetei nostalgia și-am decis să-mi păstrez amintirea așa cum știu eu mai bine. Simplu.

E o grădină-n București care-mi place de mor și-n care revin cu plăcere ori de câte ori pot. Și da, casa e clădită-n anii '20 și curtea e imensă. IMENSĂ. Mahoniul, liliacul, hortensia și iasomia au 80 de ani, iar cei doi brazi abia ce-or să împlinească fix 50 de ani acu' in mai. Pentru mine e cea mai frumoasă și mai bine păstrată grădină din București, cu cele mai multe flori și fiecare are povestea și locul ei.

În schimb, pentru Gogo e doar curtea populată de pisici și pietre. Și nu orice pietre, ci chiar dalele aleii principale. Le desprinde și le cară printre rondurile de flori. Mai rău e că le aruncă taman în stratul de trandafiri care sunt și ei niște interbelici, între noi fie vorba. Mai aleargă uneori și după pisici. Pisici actuale. Pisici iubite. Pisici dorite. 4 la număr.

Din călătoriile lui Habarnam

Caz real. Acțiunea se petrece în aeroport în zilele noastre. Un el și-o ea la punctul de control cu o mulțime de bagaje de mână. Vameșii remarcă ceva ciudat în unul din ele, se amuză, îl scot din geantă. Un ciocan de lemn pentru bătut carne.

Vameșul: N-aveți voie cu așa ceva în avion.

Ea: Vaaai, n-am voie? Dar n-am cu ce să fac șnițele. Știți, acolo nu găsesc să cumpăr.

Vameșul: Dar îl puteați pune în bagajul de cală.

Ea: Ne-a fost teamă să nu se piardă.

El (foarte supărat și deranjat de situație): O să chem pe cineva să vină să-l ridice. E păcat de el. 
Sună un prieten. Bă, poți să te întorci să-ți dau ceva să duci acasă?........Bine, bă, o să-l las în aeroport, dar să știi că-mi rămâi dator.

Ea ( aproape plângând de ciudă): Nu o să avem cu ce face șnițelee.

Vameșul (înduioșat): Vi-l trimit eu prin poștă.

*

În avion. El în stânga. Businessman, peste 60 de ani, cam șifonat. Foarte relaxat se scobește-n nas, în urechi, strănută cu stropi și manevrează un Dell. Pe fundal un copil plânge.

Ea în dreapta. Business woman(ori avea 40 de ani și părea de 50, ori avea mai mult și părea că se ține bine, la femei nu știi niciodată), cam obosită și cam dezlânată. Mânuiește un HP(nu, nu imprimanta). Eu la mijloc mor de somn și de plictiseală.

El refuză mâncarea din avion, se scotocește-n geantă, scoate un covrig și începe să-l molfăie. Frimiturile curg gârlă pe tastatură. Ea primește o cafea, deschide greșit cutiuța de lapte și-și stropește monitorul, juma' de tastatură și bonus, pe mine.

Eu mă enervez și mă duc la baie. O deranjez vădit. Copilul plânge insistent.

Cam așa e la noi

Era o după amiază liniștită. Copilul părea isteț și cuminte. Se fâțâia pe lângă pantofii lui taică-su. Nu mă așez prea comod pe canapea și aud:

"Mami, ia uite, mi-am băgat o piatlă în nas." Să râd? Să plâng? Cu chiu cu vai am scos-o.

De la Gogo adunate

Gogo, fericit că a prins un spray cu apă termală,  fâsâia de zor prin casă. 

"Ah, ce flumos miloase! aaah, a palfuuum." Mai dă doua fâsuri, "aaah, miloase a..., mama, miloase a caca". 

"Păi și eu ce să-ți fac?  Ai făcut pe tine."

"Plobabil că da."

Tlei ani flumoși

 Pe scurt, până n-adorm pe tastatură. Mi se întâmplă des în ultima vreme.

A mai trecut un an. Trei la număr, în total. Trei frumoși, gălăgioși și plini de surprize. Pe ultimul l-am petrecut cam așa:

Parte l-am bolit, nimic nou sub soare.

Parte ne-am jucat, dovadă maldărul de jucării din cameră și vânătăile de pe picioarele mele.

Parte l-am plâns. Bâzdâci, în general. 

Dacă începutul anului a fost ceva de genul:" tu mergi la grădiniță, eu la serviciu", "tu nu plângi, ca să nu plâng și eu", "eu explic, tu asculți și mi-aș dori să înțelegi cam tot ce spun", 

finalul a fost următorul: "te rog să mergem acasă de la grădi, că s-a făcut târziu și vor și educatoarele să plece acasă", "eu vleau să plâng!", " eu vleau să mă celte mami!", "eu vleau s-o ascult pe mami!", "mama, să-ți explic..."

La mulți ani, Gogo! Te iubesc oricum.

Discuție inteligentă

Gogo mă întreabă uitându-se la un filmuleț.
- Ce face maimuța?
- Pictează.
-De ce pictează?
-Tu de ce pictezi la gradiniță?
-Că pictez.
-Ei, din același motiv o face și ea.

Ce scriu ei, ce citesc eu

Clar, trebuie să-mi port ochelarii. Astăzi am citit pe ditamai panoul publicitar, cu niște litere cât capul meu de mari, ceva de genul: "Acum puteți accesa internetul de pe telefon mobil sau de pe toaletă." Mi s-a părut logic, nu i-am dat prea multă importanță.  Dar la întoarcere, fiind pe sensul de mers mai apropiat panoului, am constatat ca era vorba de tabletă. Pam, pam.

Gogo revine in forță

Nu, n-a fost plecat nici o secundă, doar că am aberat despre altceva încercând să mă detașez de bronșite, faringite și toate "-itele" pe care le-am tot avut zi de vară până-n iarnă. Am zis că dacă n-o să mă gândesc la ele și n-o să mai bolim în public, ne lasă și pleacă. Ei, ți-ai găsit! S-a-mplinit anul și noi tot mai facem câte o febră pe la colțuri. Dar sunt pe moarte toate bolile colectivității. O simt eu, o simte Gogo și cred c-o simt și ele. Incearcă firave mai c-o tuse, mai cu-n muc, dar le dovedim din două picături de vitamina C și-un nurofen la timp dat.  

Foloseam medicamente și înainte, dar de un an le mâncăm pe pâine. Recomand tartine cu lioton (e bun la casa omului, nu se știe când iei o ușă-n cap) si cocteil din muguri de pin și sirop de pătlagină asezonat cu antibiotic. La desert grintuss-ul e cel mai indicat, iar aerosolii cu adrenalină de făcut neapărat cu șosete-n picioare. D-alea îmbibate-n oțet. Bepanthenul să curgă gârlă! E special creat să fie împrăștiat în toată casa, iar tuburile sunt făcute să fie stoarse până la refuz dintr-o apăsare. 

Dar colectivitatea-și are beneficiile ei, iar acum după atâta trudă culeg roadele. Când aud  din gura lui Gogo, "De ziua ta mămico/ În dar ți-am adus inima/ Și crede-mă, mămico/ Un dar mai frumos nu se putea", iar  la final un "te iubec, mami!", cu-n pupic lipicios bine plasat, mă topesc precum untu-n tigaie și sunt dispusă să-ncerc chiar și-o prișniță cu muștar. 

Am primit de la Crăciun încoace la felicitări și cadouțe făcute de mâna puiului meu (mai bine zis, a educatoarei), că în curând, din lipsă de spațiu, o să dorm pe balcon, lângă păianjenul cel aclimatizat și dracena gata înghețată. 

Înregistrarea cu serbarea, de la același Crăciun, dacă n-a pus-o de o mie de ori, n-a pus-o deloc. Calitatea DVD-ului a fost testată așa cum profesioniștii de la ikea-și testează produsele. A fost supus la presiuni repetate, mâini murdare de te miri ce, zgârieturi multiple și diverse lichide neidentificate. Nu știu prin ce minune a tehnicii astă seară l-am vizionat a mia una oară.

Uff, dar o iubește și pe Măriuca. Mă duc să iau un Saridon.  Povestea continuă...