De unde o fi venit?

Mă trezesc greu, la a patra alarmă de ceas, pusă strategic din cinșpe-n cinșpe minute și mă scurg spre bucătărie pentru doza zilnică de cafea. Calc din greșeală pe-un cub de lego și chițăi isteric de durere. Am experimentat multe d-astea la calcâiul meu stâng, dar, na, cine știe cunoaște, cine nu, să creadă ce vrea. 

Trec pe lângă oglindă și văd cu coada ochiului o urâciune de femeie.  Pentru o secundă mă gândesc cum o fi intrat asta în casă. Geamurile sunt închise pe motiv de Gigel care reabilitează blocul și are schele și ochi peste tot. Iar ușa o încui de trei ori în fiecare seară. Poate o fi intrat pe scurgerea de la baie, cam așa arată,  gândesc cu neuronul năclăit de somn.

Bine, bine, dar acum ce fac cu băbăciunea? Mă întorc la ea și o privesc în față. Culmea și ea se uită la mine. Femeie, cum ai ajuns în halul ăsta, îndrăznesc sa îngaim. Cu ce-ai greșit? 

Sunt obosită, zice. Ce te-a obosit? Prind eu curaj.
Stresul, grijile, munca la program, alergătura să mai apuc să fac ceva seara prin casă, coada la semafor, căldura vara, frigul iarna și ploile dintre, plânsul copilului din orice, facturile de telefon, deși nu prea apuc să vorbesc la el, lipsa de vitamine, poate o problemă cu tiroida, uită-te la ochii mei, cred că și cu-n rinichi, și cred că mai găsești și ceva colesterol între dinți, iar aseară mi-a dat-o fi-miu la ficat cu o încăpățânare de o oră pe ceas. Nu, nu și nu. Am cedat, ca de obicei. La faza asta îi dau lacrimile. Atinsese un punct sensibil. Devine incoerentă. Așa cu lacrimile atârnânde arăta și mai urât.

Și câți ani ți-a luat să ajungi aici? Păi, vreo trei,  zise ea fără să gândească prea mult. O simt cum că nu prea gândește mult. Nu poate, e prea stresată. 

Mi se face milă și-o iau cu mine în bucătărie să-i dau o cafea la ibric, d-aia cum îmi place mie, fiartă și cu zațul scurs mai mult pe aragaz, din simplu motiv că mai adorm în timp ce-o fierb. 

Hai să punem țara la cale, măi fată, că-i păcat de tine! Și i-am făcut un plan de-ar sta mâța-n coadă dac-aș avea. 

În primul rând, te duci tălică la medic. Chiar dacă n-o să ai nimic, ei tot or să-ți găsească, dar eliminăm niște factori. E și ăsta un stres, îmi dau eu importanță. 

Apoi, tu ce mănânci peste zi? Fă-ți timp pentru o masă sănătoasă, două, trei. Dacă te crestez n-o să curgă sânge, ci făina din covrigii ăia pe care-i mănânci zilnic. Aaa, sunt cu tărâțe, pardon, atunci cred că borș o să curgă. 

Copilul ignoră-l, îi dai prea mult nas. Știu, știu, e viața ta, dar te-a stors ca pe-o lămâie și nu el e de vină. El așa știe să trăiască, tu l-ai învățat preț de 1,095 zile. El e un frumos și-un deștept, iar tu urâtă și cam proastă, vorba cântecului. Și-ai unul, dar-mi-te trei? Cum ar fi? Întreabă-te asta zilnic, ca un exercițiu și-ai să vezi că o să ți se pară parfum viața asta a ta.

Coada la semafor? Ai radio, asculți Guerrilla sau... ia o selecție de melodii, mi-am rupt eu de la suflet trei cd-uri cu mp3-uri făcute special să-mi energizeze zilele leșinate de vară. I-am pus și vreo trei cărți de psihologie practică-n brațe și vreo trei romane din care abia unul am apucat să citesc, pe fugă și pe genunchi, între două nevoi ale lui Gogo. M-am uitat în ochii ei de-un maro spălăcit și cu mila-n gât i-am dat abonamentul meu la Ost Fest. Femeie, dacă nu-ți trece nici cu-n maraton de rock, n-o să-ți treacă neam. Or să scoată ăștia din tine toți dracii, tot stresul, tote grijile, pietrele de la rinichi și mâlul de la bilă. A și mai dormi și tu, ai niște cearcăne, îi zic ștergând rușinată zațul împrăștiat pe aragaz.

I-aș fi dat și biletul la RHCP, dar mai milă mi-e de mine și cu-o mare doză de egoism tac și nu-i mai pomenesc de el. Mi-a zâmbit ca-n zilele ei bune, cred. S-a dus de unde venise, cu brațele pline de daruri. 

Ce viață au unii, mi-am zis sorbind din cafeaua amară. Cu atâtea planuri uitasem să-i pun zahăr. 

 Maaamiiiiiii, vino aici! Unde ești? Se aude și-un plâns cu sughițuri, de zici că s-a crăpat pământul și m-a înghițit.