Strada

In aburul dimineții pare întunecată, tristă. Respiră încet, abia perceptibil, sub ploaia măruntă și ticăitul semaforului. Se mândrește cu o linie de tramvai și câte un sens de mașini ciudat bordat, având impresia că te dai jos, la stație, direct pe trotuar. Constați că nu e așa doar când te claxonează un șofer panicat. Stai fix în mijlocul drumului. Dar ea știe și, mulțumită că ai trecut pe acolo, te apără cu un indicator plasat la nivelul ochilor doar dacă nu ești suficient de căscat încât să-l ratezi. 
Cauți un copac, iarbă, flori la ferestre, un surâs de copil, un ochi iscoditor de după perdea. Privirea ți se lovește doar de cenușiul hotelului, de maroul complexului rezidențial sau de propria imagine reflectată de sticla clădirilor de birouri.

Se animă puțin la apariția lui. Alergătorul. Îl cunoaște. Doar vine în fiecare zi. Se uită la ceas, își potrivește cronometrul, se încălzește cu mișcări ample, își lovește palmele și pornește la verdele semaforului. Acum trăiește prin el. Îi simte pulsul regulat și pașii de-a lungul ei, bucuroasă că și de data asta a ales-o. Sunt atâtea altele, identice. Poate e doar în drumul lui. Și ce dacă?

Primul tramvai își face apariția într-un capăt risipind zgomotos armonia creată. În partea opusă, trec ca la comandă mașini din toate sensurile. 
Panicată și vibrând ușor, încearcă să se calmeze ascultând țăcănitul familiar al tocurilor ei. E tânără, cu o privire de copil și-un balonzaid subtire. Așteaptă de multe minute. La început calmă, dar stropii mici și reci o înfioară. Treptat îi crește pulsul și devine agitată. Simte un nod în stomac și, dacă ar trebui să vorbească, poate un tremur în voce. Genunchii-i sunt moi. Se așează pe-o treaptă. Ar ajuta-o, dacă ar putea. 

De la balconul hotelului îl văd venind pe o altă stradă, la fel cu a mea. Țigarea mi s-a stins. Frigul mă pătrunde și pe mine. Înainte de a intra în cameră, mai am un singur gând. Oare el e?