De unde o fi venit?

Mă trezesc greu, la a patra alarmă de ceas, pusă strategic din cinșpe-n cinșpe minute și mă scurg spre bucătărie pentru doza zilnică de cafea. Calc din greșeală pe-un cub de lego și chițăi isteric de durere. Am experimentat multe d-astea la calcâiul meu stâng, dar, na, cine știe cunoaște, cine nu, să creadă ce vrea. 

Trec pe lângă oglindă și văd cu coada ochiului o urâciune de femeie.  Pentru o secundă mă gândesc cum o fi intrat asta în casă. Geamurile sunt închise pe motiv de Gigel care reabilitează blocul și are schele și ochi peste tot. Iar ușa o încui de trei ori în fiecare seară. Poate o fi intrat pe scurgerea de la baie, cam așa arată,  gândesc cu neuronul năclăit de somn.

Bine, bine, dar acum ce fac cu băbăciunea? Mă întorc la ea și o privesc în față. Culmea și ea se uită la mine. Femeie, cum ai ajuns în halul ăsta, îndrăznesc sa îngaim. Cu ce-ai greșit? 

Sunt obosită, zice. Ce te-a obosit? Prind eu curaj.
Stresul, grijile, munca la program, alergătura să mai apuc să fac ceva seara prin casă, coada la semafor, căldura vara, frigul iarna și ploile dintre, plânsul copilului din orice, facturile de telefon, deși nu prea apuc să vorbesc la el, lipsa de vitamine, poate o problemă cu tiroida, uită-te la ochii mei, cred că și cu-n rinichi, și cred că mai găsești și ceva colesterol între dinți, iar aseară mi-a dat-o fi-miu la ficat cu o încăpățânare de o oră pe ceas. Nu, nu și nu. Am cedat, ca de obicei. La faza asta îi dau lacrimile. Atinsese un punct sensibil. Devine incoerentă. Așa cu lacrimile atârnânde arăta și mai urât.

Și câți ani ți-a luat să ajungi aici? Păi, vreo trei,  zise ea fără să gândească prea mult. O simt cum că nu prea gândește mult. Nu poate, e prea stresată. 

Mi se face milă și-o iau cu mine în bucătărie să-i dau o cafea la ibric, d-aia cum îmi place mie, fiartă și cu zațul scurs mai mult pe aragaz, din simplu motiv că mai adorm în timp ce-o fierb. 

Hai să punem țara la cale, măi fată, că-i păcat de tine! Și i-am făcut un plan de-ar sta mâța-n coadă dac-aș avea. 

În primul rând, te duci tălică la medic. Chiar dacă n-o să ai nimic, ei tot or să-ți găsească, dar eliminăm niște factori. E și ăsta un stres, îmi dau eu importanță. 

Apoi, tu ce mănânci peste zi? Fă-ți timp pentru o masă sănătoasă, două, trei. Dacă te crestez n-o să curgă sânge, ci făina din covrigii ăia pe care-i mănânci zilnic. Aaa, sunt cu tărâțe, pardon, atunci cred că borș o să curgă. 

Copilul ignoră-l, îi dai prea mult nas. Știu, știu, e viața ta, dar te-a stors ca pe-o lămâie și nu el e de vină. El așa știe să trăiască, tu l-ai învățat preț de 1,095 zile. El e un frumos și-un deștept, iar tu urâtă și cam proastă, vorba cântecului. Și-ai unul, dar-mi-te trei? Cum ar fi? Întreabă-te asta zilnic, ca un exercițiu și-ai să vezi că o să ți se pară parfum viața asta a ta.

Coada la semafor? Ai radio, asculți Guerrilla sau... ia o selecție de melodii, mi-am rupt eu de la suflet trei cd-uri cu mp3-uri făcute special să-mi energizeze zilele leșinate de vară. I-am pus și vreo trei cărți de psihologie practică-n brațe și vreo trei romane din care abia unul am apucat să citesc, pe fugă și pe genunchi, între două nevoi ale lui Gogo. M-am uitat în ochii ei de-un maro spălăcit și cu mila-n gât i-am dat abonamentul meu la Ost Fest. Femeie, dacă nu-ți trece nici cu-n maraton de rock, n-o să-ți treacă neam. Or să scoată ăștia din tine toți dracii, tot stresul, tote grijile, pietrele de la rinichi și mâlul de la bilă. A și mai dormi și tu, ai niște cearcăne, îi zic ștergând rușinată zațul împrăștiat pe aragaz.

I-aș fi dat și biletul la RHCP, dar mai milă mi-e de mine și cu-o mare doză de egoism tac și nu-i mai pomenesc de el. Mi-a zâmbit ca-n zilele ei bune, cred. S-a dus de unde venise, cu brațele pline de daruri. 

Ce viață au unii, mi-am zis sorbind din cafeaua amară. Cu atâtea planuri uitasem să-i pun zahăr. 

 Maaamiiiiiii, vino aici! Unde ești? Se aude și-un plâns cu sughițuri, de zici că s-a crăpat pământul și m-a înghițit.

Pentru o mai bună hidratare folosiți...

Pentru că apa plețioasă s-a consumat din câteva fâsuri, noua pasiune este "clema de picioale".  Cum Gogo are o înălțime de la care poate ajunge cam la toate rafturile din casă (dacă nu pe propriile picioare, a descoperit că se poate ajuta și de scaune), cam nimic nu mai e de neatins. A vrut crema, a luat-o. Simplu. Era închisă și, în naivitatea mea de adult, n-am crezut că o poate deschide el, copilul. M-am înșelat. Cu 100 ml lapte de corp a reușit să năclăiască jumătate de sufragerie, pe el însuși - parte pe picioare, parte pe tricou - și jumătate de baie. A avut ideea genială să și curețe. Cu mânuțele alea două a cărat apă de la robinetul din baie și bruma câtă i-a mai rămas (restul se încăpățâna să se adune-n bălți pe drum), a întins-o și în restul camerei. Apoi, mulțumit de ispravă m-a chemat senin să-mi arate. Acum mirosim cu toții a lavandă, iar Gogo și parchetul sunt puternic hidratați și mătăsoși.

Interbelica, ea

...Începusem ceva cu poezia orașului și frumusețea grădinilor ce-și păstrează aerul interbelic în Bucureștiul nostru actual prăfos, dar cum mai mult am șters decât am scris și lacrima momentului înduiosător nici mie nu mi-a mai dat, am lăsat să se ducă pe apa sâmbetei nostalgia și-am decis să-mi păstrez amintirea așa cum știu eu mai bine. Simplu.

E o grădină-n București care-mi place de mor și-n care revin cu plăcere ori de câte ori pot. Și da, casa e clădită-n anii '20 și curtea e imensă. IMENSĂ. Mahoniul, liliacul, hortensia și iasomia au 80 de ani, iar cei doi brazi abia ce-or să împlinească fix 50 de ani acu' in mai. Pentru mine e cea mai frumoasă și mai bine păstrată grădină din București, cu cele mai multe flori și fiecare are povestea și locul ei.

În schimb, pentru Gogo e doar curtea populată de pisici și pietre. Și nu orice pietre, ci chiar dalele aleii principale. Le desprinde și le cară printre rondurile de flori. Mai rău e că le aruncă taman în stratul de trandafiri care sunt și ei niște interbelici, între noi fie vorba. Mai aleargă uneori și după pisici. Pisici actuale. Pisici iubite. Pisici dorite. 4 la număr.

Din călătoriile lui Habarnam

Caz real. Acțiunea se petrece în aeroport în zilele noastre. Un el și-o ea la punctul de control cu o mulțime de bagaje de mână. Vameșii remarcă ceva ciudat în unul din ele, se amuză, îl scot din geantă. Un ciocan de lemn pentru bătut carne.

Vameșul: N-aveți voie cu așa ceva în avion.

Ea: Vaaai, n-am voie? Dar n-am cu ce să fac șnițele. Știți, acolo nu găsesc să cumpăr.

Vameșul: Dar îl puteați pune în bagajul de cală.

Ea: Ne-a fost teamă să nu se piardă.

El (foarte supărat și deranjat de situație): O să chem pe cineva să vină să-l ridice. E păcat de el. 
Sună un prieten. Bă, poți să te întorci să-ți dau ceva să duci acasă?........Bine, bă, o să-l las în aeroport, dar să știi că-mi rămâi dator.

Ea ( aproape plângând de ciudă): Nu o să avem cu ce face șnițelee.

Vameșul (înduioșat): Vi-l trimit eu prin poștă.

*

În avion. El în stânga. Businessman, peste 60 de ani, cam șifonat. Foarte relaxat se scobește-n nas, în urechi, strănută cu stropi și manevrează un Dell. Pe fundal un copil plânge.

Ea în dreapta. Business woman(ori avea 40 de ani și părea de 50, ori avea mai mult și părea că se ține bine, la femei nu știi niciodată), cam obosită și cam dezlânată. Mânuiește un HP(nu, nu imprimanta). Eu la mijloc mor de somn și de plictiseală.

El refuză mâncarea din avion, se scotocește-n geantă, scoate un covrig și începe să-l molfăie. Frimiturile curg gârlă pe tastatură. Ea primește o cafea, deschide greșit cutiuța de lapte și-și stropește monitorul, juma' de tastatură și bonus, pe mine.

Eu mă enervez și mă duc la baie. O deranjez vădit. Copilul plânge insistent.

Cam așa e la noi

Era o după amiază liniștită. Copilul părea isteț și cuminte. Se fâțâia pe lângă pantofii lui taică-su. Nu mă așez prea comod pe canapea și aud:

"Mami, ia uite, mi-am băgat o piatlă în nas." Să râd? Să plâng? Cu chiu cu vai am scos-o.

De la Gogo adunate

Gogo, fericit că a prins un spray cu apă termală,  fâsâia de zor prin casă. 

"Ah, ce flumos miloase! aaah, a palfuuum." Mai dă doua fâsuri, "aaah, miloase a..., mama, miloase a caca". 

"Păi și eu ce să-ți fac?  Ai făcut pe tine."

"Plobabil că da."

Tlei ani flumoși

 Pe scurt, până n-adorm pe tastatură. Mi se întâmplă des în ultima vreme.

A mai trecut un an. Trei la număr, în total. Trei frumoși, gălăgioși și plini de surprize. Pe ultimul l-am petrecut cam așa:

Parte l-am bolit, nimic nou sub soare.

Parte ne-am jucat, dovadă maldărul de jucării din cameră și vânătăile de pe picioarele mele.

Parte l-am plâns. Bâzdâci, în general. 

Dacă începutul anului a fost ceva de genul:" tu mergi la grădiniță, eu la serviciu", "tu nu plângi, ca să nu plâng și eu", "eu explic, tu asculți și mi-aș dori să înțelegi cam tot ce spun", 

finalul a fost următorul: "te rog să mergem acasă de la grădi, că s-a făcut târziu și vor și educatoarele să plece acasă", "eu vleau să plâng!", " eu vleau să mă celte mami!", "eu vleau s-o ascult pe mami!", "mama, să-ți explic..."

La mulți ani, Gogo! Te iubesc oricum.